Route-ine duminicale (4)

Catedrala Sf. Iosif, Bucureşti

Duminica a XXX-a de peste an (anul B)
Extras din foaia de sprijin pentru credincioşii care participă la sfânta liturghie

EVANGHELIA

Rabbuni, fă-mă să văd!

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu (10,46-52)

În acel timp, pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: „Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Isus s-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l”. L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a răspuns: „Rabbuni, fă-mă să văd!” Isus i-a spus: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său.

Cuvântul Domnului
[…] Vindecarea orbului Bartimeu este un pasaj important al evangheliei după Sf. Marcu. Evanghelistul a dorit să caracterizeze discipolii prin intermediul acestui personaj. La începutul călătoriei sale spre Ierusalim, discipolii erau ca acest orb, care îşi recapătă vederea, dar după un proces lung. În acest moment al călătoriei, în faţa porţilor Ierusalimului, discipolii vor învăţa de la acest orb care va fi vindecat într-un mod minunat, răspunzând chemării lui Isus de a-L urma. Bartimeu se transformă în modelul tuturor discipolilor capabili de a intra cu Isus în Ierusalim şi a accepta suferinţa şi crucea.
„Aici sunt Doamne, ca orbul pe marginea drumului… obosit, transpirat, plin de praf, cerşind. Treci prin faţa mea şi nu te văd. Am ochii închişi în faţa luminii. Obiceiuri, durere, descurajare… Peste ochii mei au crescut solzi care mă împiedică să te văd. Să văd, Doamne, urmele Tale! Să văd, Doamne, căile vieţii! Să văd, Doamne, mai ales, chipul Tău, ochii Tăi, inima Ta!” (Florentino Ulibarri)

======================================================================================================

O stranie coincidenţă a făcut ca data de 28 octombrie să atragă gândurile mai multora într-un nod ce poate fi tăiat cu sabia Dorinţei.
Nu ştiu cine compune textele din foaia de sprijin, dar înclin să cred că este o persoană tânără. Cine le verifică este o altă problemă – ar trebui să fie o persoană cu înţelepciune, har şi autoritate. Cert e că scripta manent. Preoţii care oficiază nu ţin să-şi armonizeze predicile cu aceste texte, dar, dacă ar face-o vreunul, poate ar fi un semn că acela este autorul. Nu ideile acestui text mi se par o problemă delicată, ci felul în care sunt exprimate. Când cineva cu autoritate spune „Evanghelistul a dorit să caracterizeze discipolii prin intermediul acestui personaj” apare o probabilitate destul de mare ca cititorului să i se inoculeze sau să i se confirme gândul că Evanghelia este trecută mai mult decât au nevoie sufletele noastre prin mintea şi sufletele evangheliştilor. Tânjim după Cuvântul Domnului, nu după ce cred oamenii că ar fi putut sau ar fi trebuit El să spună. Tânjim să aflăm ce a făcut, cum a făcut, de ce a făcut aşa şi nu altfel, nu să ni se prezinte pilde cu personaje fictive şi Isus în rolul, principal dar dirijat de un alt autor decât El însuşi, de erou al unei ecranizări cu scenariul cunoscut doar evangheliştilor. Dorinţa de a-L vedea pe Isus şi de a-I simţi ochii sfredelindu-ne este cea care ne vindecă de gânduri şi cuvinte care ne pot transforma în stâlpi de sare.

Doamne, ajută-mă să tânjesc după Tine şi să însetez după Tine!
Amin

Anunțuri

Colivii, voliere şi crânguri ale libertăţii

Dacă doriţi să vorbiţi, să bateţi câmpii sau să vă întrebaţi despre LIBERTATE, mai ales în context religios, poftiţi vă rog! Dacă nu, nu-i nici o problemă, am să mă gândesc din când în când singur.

Dacă vi se pare o idee bună să vă legaţi de ceva din articolul şi comentariile de aici şi de aici, sunteţi liberi s-o faceţi. Dacă nu, nu-i nici o problemă.

Poate mă ajutaţi să aflu cine a scris o poezie, pe care nu am găsit-o scrisă niciodată, dar am auzit-o la Nicu Alifantis. O reproduc (precis greşit) din memoria care mă cam lasă. Îmi cer iertare faţă de poezie, dar poate aflu autorul şi o aflu din nou, intactă, liberă de eroare.

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ?

Cer orbul ochi al lumii
Să mă soarbă
Pe-un ram întins precum un braţ în vânt.
Aripa mea zadarnic fluturând,
Sub cerul întins
Rănit în zboru-mi searbăd.

Patetic peisaj, tulburător
Ce ochilor lăuntric li s-arată…
Dar dincolo de cerul ochilor
Şi mult mai sus decât timpanul lor
În cel’lalt cer, ce nu mai pot să-l vadă
Eu liber, liber cânt şi zbor
Eu cânt

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ!

Am uitat să spun un lucru esenţial – dacă îl ştiaţi deja nu-i nici o problemă, sunteţi liberi să citiţi peste, în interval. Oamenii scot ochii privighetorilor pentru ca să li se pară că e noapte tot timpul, şi să cânte mereu, mereu, zi şi noapte, zi sau noapte. Ce pedeapsă pentru oameni – să audă cântecul libertăţii, fără cale de scăpare!

%d blogeri au apreciat asta: