Astrofranciză

Retina ta
Este locul
Geometric
Al locurilor în care
Se opresc
Toţi fotonii
Chiar şi cei care nu
Se opresc
Nicăieri
Crezând
Că nu îi vede nimeni
Îmi pari
O imensă gaură neagră
Care atrage tot
Ce se poate mântui
Şi trimite apoi
Izvoare de fotoni
Ţâşnind
Spre
Sine
Cred că de aceea
Sfântul Francisc
Se agăţa în fiecare zi
Cu arătătorul
De o privighetoare

Ton-sur-ton

ATENŢIE! ACEST ARTICOL NU ESTE DESPRE Iosif Ţon!!!

Privighetoare sură pe fond gri-souris

(Pentru crâng, porniţi-le pe toate simultan! Pentru colivie, una câte una.)

BirdSong Radio

MIT

Totul a fost întrerupt deoarece
Prin încăperi trecuse un şoarece.
Dar, vă daţi seama, nu era un şoarece obişnuit:
Avea coada ruptă şi dura la nesfârşit.
Trecerea lui plină de chiţăit şi putoare
Era foarte mare.

Iar noi, copiii cu funde galbene la gât,
Stăteam lipiţi de perete. Era urât
Şi nici nu ne băga în seamă.
Nouă însă ne era tare teamă
Când trecea şoarecele pe lângă noi
Fixându-ne cu ochiul ca un biloi
Negru şi sticlos.
Îl rugam frumos să ne lase în pace, să treacă.
Dar lui îi era a petrecere şi a joacă
Şi ne trezeam aşa,
Chiuind pe spinarea lui: Mascarà!
O, era şoarecele nostru de dimineaţă
Purtând lumină vânătă pe mustaţă
Şi ne spunea poveşti şi ghicitori
Cu paraboloizi şi privighetori
Până ne cădeau dinţii,
Ne-ngropam jucăriile, părinţii
Şi rămâneam în irizare şi-n aură,
Să-l aşteptăm înlemniţi, lângă gaură.

Tonsure

Ton

Colivii, voliere şi crânguri ale libertăţii

Dacă doriţi să vorbiţi, să bateţi câmpii sau să vă întrebaţi despre LIBERTATE, mai ales în context religios, poftiţi vă rog! Dacă nu, nu-i nici o problemă, am să mă gândesc din când în când singur.

Dacă vi se pare o idee bună să vă legaţi de ceva din articolul şi comentariile de aici şi de aici, sunteţi liberi s-o faceţi. Dacă nu, nu-i nici o problemă.

Poate mă ajutaţi să aflu cine a scris o poezie, pe care nu am găsit-o scrisă niciodată, dar am auzit-o la Nicu Alifantis. O reproduc (precis greşit) din memoria care mă cam lasă. Îmi cer iertare faţă de poezie, dar poate aflu autorul şi o aflu din nou, intactă, liberă de eroare.

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ?

Cer orbul ochi al lumii
Să mă soarbă
Pe-un ram întins precum un braţ în vânt.
Aripa mea zadarnic fluturând,
Sub cerul întins
Rănit în zboru-mi searbăd.

Patetic peisaj, tulburător
Ce ochilor lăuntric li s-arată…
Dar dincolo de cerul ochilor
Şi mult mai sus decât timpanul lor
În cel’lalt cer, ce nu mai pot să-l vadă
Eu liber, liber cânt şi zbor
Eu cânt

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi – privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ!

Am uitat să spun un lucru esenţial – dacă îl ştiaţi deja nu-i nici o problemă, sunteţi liberi să citiţi peste, în interval. Oamenii scot ochii privighetorilor pentru ca să li se pară că e noapte tot timpul, şi să cânte mereu, mereu, zi şi noapte, zi sau noapte. Ce pedeapsă pentru oameni – să audă cântecul libertăţii, fără cale de scăpare!

%d blogeri au apreciat asta: