Cât de riscant este să lucrezi pentru Domnul?

(Very old stuff – Teleios period…)

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”

De curând, am avut un schimb de mesaje cu o persoană din SUA complet necunoscută, cu care a trebuit să stabilesc o relaţie de serviciu. Primul e-mail primit se termina cu citatul de mai sus din Coloseni 3:23

Din întâmplare, eram încă sub impresia unei predici bazate pe Matei 20 – pilda lucrătorilor în vie.
Iată câteva gânduri avute pe marginea acestei pilde, cu acest prilej.

-Se pare că răsplata vine după măcar ceva trudă, şi nu orice fel de trudă, ci în via Domnului.

• Aceasta idee pare să o contrazică pe cea de mântuire gratuită, fără fapte (Isaia 55:1 “Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n’are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”). Vezi şi nesfârşitele dispute între catolici, ortodocşi şi (neo)protestanţi. Avizi de har, catolicii preţuiesc acţiunea, misionariatul, strădania, abstinenţa, ca şi rugaciunile interminabile ce pot chiar primejdui harul – dar omul se poate mântui chiar fără să cunoască harul, pentru că Dumnezeu va fi drept în judecăţile Sale şi va răsplăti celui ce lucrează pentru El, chiar şi chinuindu-şi sufletul. Aproape la fel şi la ortodocşi, dar cu mai multă speranţă că harul mântuitor chiar vine după fapte. Protestanţii cred că un act iniţial al raţiunii şi voinţei – acceptarea lui Isus ca Mântuitor personal – acordă harul şi mântuirea fără plată, iar apoi faptele vin de la sine, în acord cu harul primit. Mie mi se pare că însăşi această hotărâre iniţială seamănă foarte mult cu strădania celorlalţi, deşi e clar că nimeni nu se hotărăşte să facă ceva spre mântuire fără a primi mai întâi har. Oare nu au pur şi simplu cu toţii dreptate – cu aplicare la cazuri particulare, şi nu ca singură posibilitate universal valabilă?

• Via Domnului este alcătuită din noi înşine şi din toţi ceilalţi, presupuşi aleşi şi iubiţi de Dumnezeu, toţi cei care trebuie să aducă roade bune. Dacă MULŢI sau TOŢI oamenii sunt chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu, părerile par să fie împărţite, deşi avem textul din Matei 22:14. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, ştim că Dumnezeu ne cunoaşte dinainte de a ne naşte, şi ştie ce am putea, am fi în stare, am dori, şi chiar am înfăptui, gândi, sau simţi în diverse situaţii (posibil ca la Judecată să aibe aceeaşi greutate…). Dacă doar MULŢI şi nu TOŢI sunt chemaţi, atunci ce facem cu cei nechemaţi, deci fără şanse de a fi aleşi? Ca să evite ideea de nedreptate, unii spun că toţi oamenii sunt iubiţi şi chemaţi, iar cei răi pur şi simplu ignoră sau refuză mântuirea. Nu ar exista astfel predestinare spre pierzanie, ci doar alegerea acesteia din două alternative. Acest subiect merită o discuţie amplă (vezi şi mai jos).

• “De ce staţi aici toată ziua fără lucru?”, întreabă Isus. Nu este bine să stai degeaba, este mai bine să lucrezi ceva, dar cel mai bine este să lucrezi în via Domnului.

-Rezultatul strădaniei, răsplata pare să fie în formă binară: fie primeşti ceva, acel ceva care este TOT ceea ce doreşti, şi la care nu se mai poate adăuga nimic pentru că este perfect, fie nu primeşti nimic.  Zero sau UN dinar. Este UN singur Dumnezeu, UN singur adevăr, O singură cale, toate reprezentând O singură RĂSPLATĂ. Matei 19:17, Luca 18:19, Marcu 10:18,  pot fi citite astfel, alăturând mai multe traduceri autorizate şi ideile mele neautorizate: nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu. Un singur bine trebuie să căutaţi – pe Dumnezeu. Dacă spuneţi că Eu sunt bun, atunci de ce nu acceptaţi că sunt Dumnezeu? Să nu numiţi pe nimeni bun, decât pe Dumnezeu. Binele este o persoană – Isus, Dumnezeu adevărat. Nu vă chinuiţi cu raţionamente complicate, nu încercaţi să înţelegeţi demonstraţiile cărturarilor ci veniţi la Mine, căci Eu sunt viu! Nu încercaţi în zadar să cântăriţi Binele şi Răul, adevărul şi pistele greşite, ceea ce vrea sau nu vrea Dumnezeu de la voi şi de la Lume. Raţiunea şi inima nu vor putea decide ceea ce Dumnezeu are de gând să facă din ceea ce vi se pare vouă ca fiind bine sau rău: El le poate schimba pe unul în celălalt oricând doreşte, pentru a se supune planurilor Sale. Veniţi deci la Mine, în Mine, cu Mine, şi veţi găsi pacea. Intraţi în Mine şi eu în voi, deveniţi ca Mine, deveniţi EU. Această ultimă idee nu trebuie să ne sperie, e logică şi apare în Biblie de câteva ori (sau aşa cred, cel puţin… El ştie ce cred şi nu mă pot ascunde).  Deşi aduce a filosofie ( nimic mai departe de religie decât filosofia, pentru că nu trece prin inimă, nu oficial-conştient) sau a religie orientală (nimic mai departe de Iudaism/Creştinism, pentru că nu te duce spre Dumnezeul cel viu), deşi este extrem de greu de acceptat, este singura scăpare din radicalitatea extrem de crudă, de înnebunitoare a Noului Testament: fiţi desăvârşiţi, fiţi fii ai Celui Preaînalt, naşteţi-vă din nou ca să puteţi avea un alt Tată, fiţi demni de Mine, aveţi credinţa care poate muta munţii din loc şi sădi copacii în mare, călcaţi peste năpârci şi umblaţi pe ape, vindecaţi lepra, vindecaţi Lumea şi aduceţi împărăţia Cerurilor… Mai e şi Psalmul 82…

• Din nou, sunt ruşinaţi cei ce caută mărirea şi “posturi de conducere” în Împărăţia Cerurilor. Totuşi, Isus nu contrazice ideea de ierarhie a Împărăţiei: “…cinstea de a şedea la dreapta sau la stînga Mea, nu atîrnă de Mine s’o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru cari a fost pregătită”. Pentru a împăca aceste două imagini aparent opuse (o singură răsplată / ierarhia celor mântuiţi), trebuie să observăm că totul depinde de unde priveşti lucrurile. Noi trebuie să spunem: Doamne, arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns! Dar Domnul poate avea o scală a preţuirii sufletelor, ba chiar o şi creează şi schimbă după dorinţă. (Exodul 33:19 “Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!” 1 Samuel 10:9  “De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă” 15:11 “Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate dela Mine şi nu păzeşte cuvintele Mele” 15:26 “fiindcă ai lepădat cuvîntul Domnului, şi Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel”  25:34 “Dar viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, care m’a oprit să-ţi fac rău, că, dacă nu te-ai fi grăbit să vii înaintea mea, n’ar mai fi rămas nimic din ce este al lui Nabal, pînă la lumina zilei de mîne.”   — Domnul s-a îndurat la început de Saul, dar nu l-a oprit de la păcat, ca pe David în atâtea rânduri, ci l-a lăsat în voia demonilor care-i chinuiau sufletul)

• Aici îşi are locul o discuţie extinsă pe tema predestinării: oare în ce măsură avem control asupra vieţii noastre, şi cum putem scăpa de răul ce ne distruge din interior? E clar, am răul în mine, fac ceea ce nu doresc să fac, ceea ce ştiu că nu trebuie să fac, sau poate chiar mă înşel singur că fac binele, dar de ce nu primesc ACUM mai mult har, când am atâta nevoie? De ce trebuie să semăn atât de mult cu Saul? Oare Domnul îşi va întinde mâna şi mă va opri din cădere? Am fost uns cu harul Său, dar acum simt că mă pierd, şi Domnul nu îmi mai răspunde când îl strig cu disperare, simt că nu mă iartă şi nici eu nu mă mai pot ierta. David e mai bun decât mine, a fost şi el uns ca şi mine, dar eu sunt blestemat să fiu întunericul care-i face lumina şi mai strălucitoare. Încerc să spun: Facă-se voia Ta, sunt doar o scamă din ţesătura planurilor Tale, şi voi rămâne doar duşmanul celui bun şi curat la inimă. Da, facă-se voia Ta! Şi, ca tâlharul răstignit, mai pot spera până în ultima secundă, sau chiar pot trăi ce mi-a mai rămas fără speranţă şi fără pricepere – mântuirea va fi, poate, ultima mea surpriză.

• Tot despre harul de la Dumnezeu, se poate deschide o discuţie extrem de amplă pe marginea Cărţii lui Iov. Mesajul disperat al acestuia mi se pare a fi: Tu, Doamne, M-ai făcut aşa cum sunt! Pentru ce îmi ceri atunci să fiu desăvârşit, şi mă pedepseşti pentru că nu pot? Dă-mi harul Tău, şi voi reuşi! Dar nu suntem îndreptăţiţi din oficiu la har, şi dacă-l primim, atunci nu este din meritul nostru, deşi ne este dăruit, eventual, după strădania muncii pe care-o datorăm. (Luca 17:5-10  “Apostolii au zis Domnului: ,,Măreşte-ne credinţa!” … Cine dintre voi, dacă are un rob, care ară sau paşte oile, îi va zice, cînd vine dela cîmp: ,,Vino îndată, şi şezi la masă?”  Nu-i va zice mai degrabă: ,,Găteşte-mi să mănînc, încinge-te, şi slujeşte-mi pînă voi mînca şi voi bea eu; după aceea, vei mînca şi vei bea şi tu?” Va rămînea el îndatorat faţă de robul acela, pentrucă robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.  Tot aşa şi voi, dupăce veţi face tot ce vi s’a poruncit, să ziceţi: ,,Sîntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”)

• Tot pe marginea Cărţii lui Iov: oare să fie riscant să te apropii prea mult de perfecţiune? Aripile nu se topesc din cauza apropierii de Soare? Nu vom atrage asupra noastră încercările şi atenţia lui Satan? Suntem atraşi în cursă, ademeniţi de lumină ca nişte fluturi, fără să ştim că oricum vom pieri, pentru că de fapt n-am avut nici o şansă de la bun început? Cred că răspunsul este în Matei 12:22-35. Binele rămâne bun, orice ar veni în urma lui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este să crezi că Dumnezeu trişează, dându-ne ţinte imposibile.

-Sunt convins că de fapt cu toţii lucrăm într-un fel pentru Domnul, chiar dacă nu suntem conştienţi sau doritori. De aceea, mă rog ca El să lucreze prin mine măcar o mică parte din Bine, cu ştiinţa mea dacă se poate (deci, cu har), iar tot ceea ce fac rău să înmulţească, pe căile Sale neştiute, acelaşi Bine. Nimeni nu cred că şi-ar dori să fie ca Faraon, Saul sau Iuda, dar nu e oare minunat cât de mult s-a sfinţit numele Domnului prin ne-norocita lor existenţă? Căci Domnul poate duce orice rău spre slava Sa – “Sfinţească-se numele Tău” înseamnă ca noi să-l cinstim de bunăvoie, dar şi ca El să-şi facă cunoscută slava înaintea tuturor făpturilor. Dumnezeu poate întoarce răul spre bine, blestemul în binecuvântare, dar să nu uităm observaţia din Romani 14:16 (”Nu faceţi ca binele vostru să fie grăit de rău.”), sau numeroasele exemple de oameni care credeau sincer că slăvesc pe Dumnezeu, călcând din păcate poruncile Sale. Sunt(em) mulţi cei care vor să impună altora părerile pe care le cred bune şi corecte – dar să nu uităm de Petru, cel ales chiar de Isus şi la un moment dat respins ca Satana! Deci, lucrurile fiind atât de complicate, să sperăm şi să ne rugăm ca Domnul să ne folosească precum unelte conştiente şi pline de har în lucrările Sale.

• Cât am vrea de mult şi cât am cântări de atent, nu cred că putem discerne cu adevărat între bine şi rău, în lucrurile importante şi delicate, fără ajutorul harului. Pare o enormitate pentru cei care se încred în raţiunea şi priceperea omenească, dar dacă acceptăm că Dumnezeu decide ce este bine şi ce nu, trebuie să admitem cu umilinţă că frica de Dumnezeu este adevărata pricepere şi înţelepciune. Pot fi amintite sau inventate nenumărate exemple de situaţii “imposibile”, în care orice alegere am face călcăm greşit, împotriva unor legi sau porunci. Cum alegem răul cel mai mic, pentru că Pavel ne spune că orice parte am Legii am încălca, este totuna? “Numai Dumnezeu ştie” este o vorbă atât de banală în viaţa de zi cu zi, dar cât de adevărată! Da, El ştie, dar nu ne spune şi nouă întotdeauna. Ne lipsesc dimensiunile infinite în spaţiu şi timp, deci nu putem vedea consecinţele ultime ale alegerilor noastre. Nu controlăm balanţa cu care faptele, gândurile şi simţirile noastre vor fi cântărite, şi nu putem decât să facem presupuneri despre cum va fi Judecata. Vedem doar că nu are legătură cu statistica, ponderile, procentajele sau algoritmii omeneşti: Moise nu a intrat în Ţara Sfântă pentru că a pus o simplă întrebare după o viaţă de profet, tâlharul răstignit a fost primit în Ceruri pentru ultimele sale cuvinte după o viaţă de crime, mulţi care spun că lucrează în numele lui Isus vor fi pedepsiţi… Suntem fiinţe fără consistenţă, schimbătoare, nehotărâte, de multe ori ne purtăm de parcă am fi posedaţi de duhuri pe care raţiunea şi inima noastră le urăsc (Saul, Petru, Paul, apostolii cerând foc din cer spre nimicire…). Avem raţiune, dar cât de des descoperim că este găunoasă, egocentrică, imperfectă, incompletă, tendenţioasă şi cu motive ascunse în inconştient – iar Domnul ne cere să judecăm şi să înţelegem cu inima (Matei 13:15), pe căi total diferite (”Le coeur a des raisons que la Raison ne connaît pas”). Cu toate aceste poveri pe care le purtăm, cu toată nesiguranţa în care ne lasă lipsa de har, suntem în permanenţă provocaţi şi chiar OBLIGAŢI SĂ ALEGEM, să declarăm tot timpul cu care parte mergem, să dăm umilă mărturie sau să fim condamnaţi.

-Unelte conştiente şi pline de har în lucrările Domnului? Dar nu avem chiar tot timpul har, şi dacă, fără să ne dăm seama, lucrăm greşit? Cine nu lucrează, nu riscă, pentru că nu poate greşi – dar să nu uităm Matei 20:6, nu este bine să stăm degeaba. Fără conştienţă şi pricepere, suntem acuzaţi de Isaia 27:11 ” Căci era un popor fără pricepere; de aceea Cel ce l-a făcut n’a avut milă de el, şi Cel ce l-a întocmit nu l-a iertat. ” Deci trebuie să încercăm, din răsputeri, să înţelegem cât mai mult şi cât mai bine. Iar harul nu trebuie nici măcar cerut înainte de a ne da partea noastră de strădanie oarbă, cum vedem în Luca 17:5-10. În această triadă a muncii, priceperii şi harului, doar prima ne revine de drept, celelalte fiind de fapt recompense. Partea noastră este RISCUL, trebuie să ne facem ALEGERILE, cumpănite fie o viaţă, o zi sau o clipă, trebuie să ne facem LUCRAREA, cu SPERANŢA că va fi plăcută înaintea Domnului, pentru a primi răsplata mântuirii – dar chiar şi fără această răsplată, vom fi fost oricum părtaşi la sfinţirea numelui Său.

Săr(a)ci cu Google

În adolescenţă am dat peste o carte de Leonardo Sciascia, numită “Todo modo”. Era o carte semi-poliţistă, dar care m-a marcat puternic. Totul se petrecea într-o mânăstire catolică, unde se strângeau lunar mai mulţi cetăţeni cu frică de Dumnezeu, catolici, destul de întreprinzători şi chiar bogaţi, pentru a practica exerciţii spirituale după modelul sfântului Ignaţiu de Loyola. Similar cu acţiunea din “Numele tradafirului”, începe o serie de crime, şi după mult suspans se află că de fapt chiar stareţul mânăstirii era făptaşul, care încerca să cureţe lumea de păcătoşi ipocriţi. Bietul om, deşi criminal, trăia sub semnul nevoii de a afla voia Tatălui. Mi-a rămas foarte puternic în minte descrierea unei fresce din sacristie, care a dus de altfel la descoperirea criminalului. Un sfânt foarte bătrân, care încerca să citească din Biblie, era “ajutat” de către Diavol, care-i întindea o pereche de ochelari.

Pentru cine ştie cum funcţionează Internetul şi motoarele de căutare care-l încheagă, a căuta cu Google folosind întrebări din limbajul de zi cu zi, de genul “cum putem afla dacă avem har”, poate stârni zâmbete condescendente. Faptul că goggles înseamnă în argou ochelari (wear your beer goggles – când bei suficient ca oricine să ţi se pară interesant) nu ştiu dacă ne poate duce cu certitudine la o legătură între Google şi ochelarii diavolului. De fapt, nimic nu l-ar fi împiedicat pe sfânt sau pe stareţ ca, folosind ochelarii respectivi, să judece corect care este voinţa Tatălui, deşi astfel de ochelari ar fi făcut lucrurile mult mai complicate, lăsând să se întrevadă mult mai multe nuanţe, variante, interpretări, neclarităţi… Şi mie mi se pare că am complicat extrem de mult credinţa, plecând de la Lege, blesteme şi binecuvântări, dreptate, milă şi credincioşie… Ne facem foarte multe probleme despre cum ar trebui să ne mântuim, ce să credem mai corect şi mai adevărat, şi de fapt totul pare atât de simplu – până începi să pui în practica de zi cu zi, mai ales în circulaţia bucureşteană, la coadă la vreun ghişeu când ţi-o iau alţii înainte cu cinism, pe bloguri şi forumuri când te atacă unii, şi multe alte zilnice încercări — de o cruzime mult mai mare decât o boală, un accident, o detenţie, pentru că din ultimele poţi ieşi schimbat, dar din primele rămâi cu tot mai puţină masă sufletească din ceea ce nu s-a pierdut printre degete fără să-ţi dai seama.
Veţi spune, poate, că dacă te-ai născut din nou nu se mai pune problema aşa, pentru că începi să vezi tot ce se petrece împrejur cu ochelarii Duhului, şi nu te mai enervează nimic, nu mai reacţionezi decât cu evlavie. Aştept şi eu, poate că…

Cineva a găsit blogul meu căutând “este păcat să mergem la biserica catolică dacă suntem ortodocşi?”. Încă nu m-a găsit nimeni căutând dacă “este păcat să mergem la biserica ortodoxă dacă suntem catolici?”, şi nici după multe alte combinaţii posibile cu baptişti, penticostali, adventişti, creştini după evanghelie, calvini, luterani… Eu aş merge la mai multe biserici, dar nu vreau să-i frâng inima mamei mele, care nu ar înţelege de ce fac asta. Deocamdată am reuşit doar, prin puterea exemplului repetat de sute şi mii de ori, să o conving să-şi facă cruce când trece pe lângă bisericile catolice şi ortodoxe. Când sunt singur, fac semnul crucii şi pentru calvini şi luterani.
Asta mi-aduce aminte de un articol pe care l-am citit mai demult, care trata subiectul reclamelor mincinoase. Dacă faci semnul crucii, sau porţi o cruce la gât, ar trebui să-ţi fie oarecum frică, nu cumva să te afli şi tu în categoria celor care fac reclamă mincinoasă… Dar poate că de fapt ceea ce contează este să-ţi mărturiseşti credinţa public, să aduci aminte altora că există cineva nevăzut care cere şi merită închinare.
Revenind la Google, mi se pare destul de grav că se recurge la un mijloc atât de amorf pentru întrebări care ne frământă. E ca în Star Trek… Computer, define God! Computer, am I a sinner? Computer, show redemption on screen! Computer, engage into eternity!
Oare de ce a fost nevoie de calculator pentru o astfel de întrebare? Din cauza ruşinii de a o pune cuiva care ar fi răspuns prin mustrare? Din cauza unei omilii recente? Dar de ce a apărut o astfel de întrebare? E mai mult har la catolici, sau îl poţi afla mai uşor pentru că e mai linişte, mai multă organizare, disciplină, mai puţină vânzoleală, slujba e mai scurtă, mai solemnă, se cântă la orgă…? Sunt mai altfel predicile? Sunt aceleaşi momente şi rostiri în serviciul liturgic, dar le înţelegem mai bine fiind mai concentrate? Ne putem simţi oarecum mai aproape de Isus?
Până la urmă, aceasta este marea întrebare, pe care ne e ruşine sau nu suntem lăsaţi să o punem în nici o denominaţiune. E un păcat că vrei să fii mai aproape de Isus, în acel unic fel care pe tine te ajută, aşa cum eşti, cu tot bagajul de emoţii, prejudecăţi, păreri, intuiţii şi revelaţii? Oficial da, eşti deja pierdut prin simplul fapt că te bântuie astfel de gânduri, vrei să părăseşti tradiţia, vrei să te duci după Isus şi să laşi deoparte ce te-au învăţat părinţii, Părinţii, părinţii cu sutană, pastorii, sinoadele, lista de lucruri în care trebuie să creadă toţi membrii bisericii. Sigur că te întreabă, e limpede, la urma urmei de ce vrei să te duci în altă parte, unde trebuie să semnezi pentru alte liste de lucruri de crezut, pentru alte tradiţii? Nu ştiu, părinte, computer, frate, nu ştiu, dar când mă duc acolo mă simt atât de aproape de El… Şi nici nu mi-e frică de pedeapsă…
Computer! Help! My brothers are busy…

NOTĂ: Regăsit în ultimul loc în care am căutat.

Matei 18 — Întrebări (3)

10 Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
11 Fiindcă Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut.
12 Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită?
13 Şi, dacă i se întîmplă s’o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră.
14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.

Defăimaţi e mai degrabă dispreţuiţi, uitaţi, desconsideraţi, vorbiţi de rău zicând că au răutatea în ei de la naştere — degeaba ne mai batem capul, vor cădea oricum, mai devreme sau mai târziu…
Deci cauza acelor copilaşi care cred în Isus este şi va rămâne pururea înaintea Tatălui, deşi noi poate credem că au căzut, că vor cădea, că s-au pierdut sau se vor pierde. Îngerii stau acolo, pentru că asta este voia Tatălui. Deci, dacă au crezut, nu se vor mai pierde.
Totuşi, au fost sau vor fi pierduţi, măcar o vreme? Pentru că, altfel, de unde acel “fiindcă” şi acel “tot aşa” în legătură cu ei? Isus a venit pentru Ei, să-i mântuiască pentru că erau pierduţi. Dar nu erau pierduţi înaintea Tatălui. El hotărâse deja că nu vor pieri.
Toţi am fost copii, toţi avem Legea de la început, deci suntem cu toţii fraţi. Dar ne gonim unii pe alţii de acasă dacă nu ne vorbim unii altora de Isus.
Pare inevitabilă căderea, pierderea copiilor. Îi vorbim de rău, îi vedem păcătuind acum sau în viitor, îi vedem peste ani că s-au rătăcit prin viaţă. Ştim chiar dinainte de a se naşte că vor păcătui. Dar Tatăl deja a chemat îngerii lor să-I slujească. Şi totuşi, sunt pierduţi dacă nu ajung să creadă măcar o clipă, o singură clipă, în Isus. Pentru că înseamnă că, deja, Tatăl a hotărât că nu va chema, sau primi înaintea-i, un înger al lor. Fără înger, nu vor crede. Fără noi, nu are cine să le spună de Isus. Noi nu suntem îngeri. Sau…?
Sau suntem cu toţii doar nişte capre. Sau nişte oi rătăcite. Sau clocim ouă de vasilisc şi ţesem pînze de păianjen. Cine mănîncă din ouăle noastre, moare; şi dacă se sparge vreunul, iese o năpîrcă. Sau mormăim cu toţii ca nişte urşi, şi ne văităm ca nişte porumbei. Prea ursuzi, prea supărăcioşi, prea negri, prea fioroşi cu alte fiare, prea veninoşi cu noi înşine şi cu alţii, aşteptându-i doar să cadă în plasa păcatului. Sau aşteptându-ne să fim neputincioşi, văicărindu-ne de slăbiciunile noastre, mereu prea slabi, prea temători, prea laşi, prea apăsaţi de urâciune şi de vremi. Aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mîntuirea, şi ea este departe de noi. Sau…?
Noi nu suntem îngeri… Dar am vrea? Am suporta să stăm o veşnicie înaintea Tatălui, ştiind că am fost, că suntem şi vom fi păcătoşi în viaţa asta, fără putinţă de scăpare? O oaie regăsită, un fiu risipitor întors acasă — pot fi vreodată îngeri? Dar un om, un păstor care lasă totul şi se duce peste munţi şi văi pentru un dobitoc rătăcit, luptându-se cu urşi, cu lupi, cu vipere…? Nu ni se cere măcar să fim îngeri, ni se cere mult mai mult, ni se cere să devenim asemeni lor, după ce am fost vipere, şi am muşcat cu sete.
Dar, la început, am fost copii! Şi, deşi am căzut, ne putem face la loc copii, şi vom merge să-i înlocuim pe îngeri! Au obosit să ne aştepte… Sau nu?

NOTĂ: Regătit ca hrană

Atotputernicia slăbiciunii

Matei 18
1     În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
2    Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor,
3    şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
4    Deaceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”

Ucenicii întreabă cine este mai mare în Împărăţie, iar Isus le spune că ar fi bine ca mai întâi să intre acolo… Îi dojeneşte că nu sunt smeriţi, că nu se gândesc la ce e mai important, că nu şi-au pus priorităţile în ordine. Deşi umblau cu Isus de atâta vreme, nu se întorseseră încă la Dumnezeu.

Logica omenească: Cine ESTE mai mare dintre NOI, dar dintre TOŢI cei din Împărăţie? A fi mai mare în… mai mare din… nicicum puterea supremă nu poate fi în exteriorul obiectului puterii sale, în afara listei celor cuprinşi. Împărăţia cerurilor este în altă parte, este în ceruri. Dacă vrem să intrăm în ea, trebuie să plecăm de aici, să fim duşi, să ne depărtăm de tot ce se vede, de lumea asta şi de noi înşine.

Logica divină: Uitaţi-vă la cine sau ce nu s-ar uita nimeni, într-un fel în care nimeni n-ar face-o, vedeţi ce nu ar vedea nimeni. Aduceţi mai aproape, puneţi în mijloc. Ce este mic, nu vi se pare mare? Ce este slab, nu vi se pare tare? Cine îşi doreşte multe cu naivitate, cu insistenţă, cu candoare, fără măsură, fără ştiinţă, cui îi va cere? Şi dacă nu primeşte pe loc, ce va face? Dar dacă este certat şi pedepsit? Ce este uitat, ar trebui să vă aduceţi aminte. Ca să ajungeţi asemenea cuiva, trebuie să-l înţelegeţi mai întâi. Acest copilaş nu numai că ar putea fi deja în Împărăţia cerurilor, dar ESTE cel mai mare, deşi voi îl presupuneţi înafară. Ce nu este încă, va fi, pentru că este deja, ce este înafară poate fi deja înăuntru — e nevoie de smerenie. Voi presupuneţi că acela care se va smeri PRIMUL va fi CEL MAI MARE — adică doar UNUL poate fi ACUM, şi va rămâne cel MAI mare, sau poate credeţi că următorul care se smereşte îi ia locul. Eu spun că oricine se va smeri va fi cEL mai mare, sau pur şi simplu mai mare, sau mai mare pentru că va ajunge ACOLO. Nu vă daţi seama că sunteţi acolo, pentru că vă consideraţi înafară, şi credeţi că nu poţi fi cel mai mare dacă eşti exterior. Vreţi să fiţi cel mai mare, cel mai aproape, cel mai puternic, şi vă e frică să vă amintiţi că “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt”? Copil eşti, sau te faci. Cine trebuie să se întoarcă undeva a fost deja acolo. Cine trebuie să se întoarcă spre ceva înseamnă că merge în altă parte, sau merge pe un drum prea lung, deci ajunge prea târziu. ACUM trebuie să ajungeţi, întoarceţi-vă! Dar nu oricum, trebuie să VĂ FACEŢI ca nişte copilaşi. Nu aveţi nici o putere, dar TREBUIE să vă întoarceţi ŞI să vă faceţi, prin smerenie — lăsând orice putere. Prin SLĂBICIUNE se poate ajunge la Cel ATOTPUTERNIC. Eu sunt atotputernic, şi (pentru că) am ales să fiu smerit şi slab în faţa celor mai slabi ca Mine.

NOTĂ: republicat întru slăbire.

Fulgerul de cacao

NOTĂ: Pe memoria lui Richard Dawkins, om de ştiinţă evoluţionist

STĂPÂNIRE

Aveam tiară, sceptru. Părînd nici că le pasă
Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir.

Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze
Se tot strîmbau la mine şi dispăreau obraze.
Era o noapte veche cu pulberi în unghere,
Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere

Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.
M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,
Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

Şi eu cred că, dac-aş fi fost în locul lui Dumnezeu, aş mai fi încercat şi alte variante. De exemplu, aş fi încercat şi lumea de cacao, în care eu să deleg stăpânirea tunetelor şi fulgerelor de cacao către oamenii de cacao.

Vă daţi seama cât de aproape suntem noi, balcanicii, de adevăr în comparaţie cu anglo-saxonii? Ei au shit, iar la noi cuvântul vine din cuvântul grecesc pentru orice este rău şi murdar. Noi avem adevărul undeva prin fundul curţii, că ne e lene sau nu avem resurse să ni-l tragem în casă. La ei shit happens… în condiţii dintre cele mai bune de viaţă şi de trai.

La noi există marele avantaj că, dacă ar vrea cu adevărat cineva, ar putea studia cu aparatură performantă ceea ce noi facem în fundul curţii, şi ar găsi multe lucruri de spus despre sănătatea, averea şi obiceiurile noastre (de fapt există mărturii incredibile cum că echipaje de extratereştri au făcut astfel de studii în mai multe ocazii – rezultatele vor deveni publice probabil mai târziu). Mai puţin s-ar afla despre ce avem în minte (totuşi, după forma şi performanţele containerului se pot spune destule) şi-n inimă (doar dacă nu cumva găsim şi vreun foetus sau embrion acolo, ba chiar şi câte un nou-născut pe care să-l putem resuscita, cum am văzut la TV, nu, nu la Realitatea, nici la Reality Show). De obicei adevărul este în noi, ascuns în măruntaiele minţii şi ale trupului. Necazul e că mai are şi alte proprietăţi, nu totdeauna plăcute, nu întotdeauna dorite şi acceptate. Dar într-o lume de cacao, aşa ceva nu ar mai exista, sau mai bine zis nu ne-am mai da seama de asta, pentru că totul ar fi din cacao. Iar noi am ajunge la adevăr mâncând cacao, sau l-am căuta disperaţi, scormonind frenetic prin grămezi de cacao boabe.

Poate vă întrebaţi ce rost are acest exerciţiu gastronomico-olfactivo-fantastic? Păi, nu vedeţi cât de minunată este lumea noastră, de diversă, de împrăştiată în toate posibilităţile (fără aluzii…)?

Dar ia să ne gândim puţin, dacă tot ne-am dat drumul… (!!!) Apropo, daţi-mi voie să elucubrez puţin între paranteze (!!!!!!). Oare cei care fac graffiti pe ziduri, la anglo-saxoni, ar trebui să nu mai folosească “Jesus comes”, de teamă că se vor găsi minţi care să citească fonetic, trecând spre sex-shop? Sau poate îi împinge cineva să facă asta, plătindu-i din fonduri create din vânzarea cărţilor lui Dan Brown? Că doar cei care expun din fondurile gestionate de Institutul Cultural Român nu reprezintă o problemă, ICR nu are destule resurse (cel puţin nu avea până n-a plecat Tăriceanu).

Aşa, deci, să continuăm! Dacă tot ar fi posibil să existe lumi paralele, având la bază diverse materiale şi elemente chimice, pe noi nu ne-ar interesa cum e să trăieşti acolo? Ba cred că ne-ar interesa, aşa e omul, curios din fire, cercetaş temerar, scout, ranger, pionier! Filosofii ar spune, OK, es stimmt, să tragem o concluzie plecând de la premise, există oare vreun punct comun între aceste lumi? Păi, creatorul lor, cu condiţia ca el să fie unic. Fie deci, să presupunem că ar fi unic. Păi atunci, omul de cacao şi-ar dori din tot sufletul lui de cacao să se identifice cu acest creator (Creator, că am zis că-i unic), să-L înţeleagă şi, măcar din curiozitatea lui de cacao, să vadă cum e prin alte părţi, prin alte lumi care să nu mai fie de cacao. Există o probabilitate apreciabilă, de aproximativ 82,4135%, ca acest om de cacao să ajungă să-l iubească pe presupusul creator, vâzând cât de minunate sunt celelalte lumi fără nici un pic de cacao pe nicăieri. Restul de 17,5865% răspunde la întrebarea “Oare există oameni de cacao?” (răspunsul îl veţi găsi dacă citiţi acest articol în acrostih pe diagonală de jos în sus). Dar dacă creatorul nu este unic? Păi ajungem cam tot acolo, deoarece,

-fie omul de cacao va cunoaşte, primindu-l în el pe creatorul local/parţial, doar acele mai puţine lumi pe care respectivul creator le-a implementat

-fie va rămâne în lumea lui de cacao.

Această ultimă posibilitate nu exclude absolut nici o variantă cu privire la sentimentele omului de cacao către creatorul său.

Deja mi s-au încins neuronii… Mă scuzaţi, tocmai au venit nişte indivizi cu halate albe, conduşi de o doamnă cu un tricou pe care scrie mare “NURSE – Nu Uitaţi, Rahatul Se Extinde”, având la brâu o cravaşă… Ce porcărie! Cum o putea să meargă pe stradă cu asemena mesaje scatologice? Mai citesc şi ăia micii… Am impresia că vor să-mi întrerupă raţionamentul, pentru că mă invită la sediul lor să ţin o conferinţă. Mai am puţin, staţi aşa să mai spun şi asta:

SHIT!!! M-au luat…

Critica soluţiei pure

Catolic-ism

Ortodox-ism

Ecumenism

Hedonism carismatic reproductibil

Post(-)modernism

Emerging Church

Emergent Church

BisericaNoastraVirtuala.wordpress.com

Family Church

Seeker Sensitive Church

L-I-T-E-R-A-L-I-S-M

Universalism

(Very) Intelligent Design

Ateism

Fundamentalism

Secularism

Umanism

Extremism

Dumnezeu şi câinii

Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?