Comentariu definitiv, implicit şi omnipostent

Tuturor umbrelor catifelate, aprige, pasionate, limpezi, clocotitoare, raţionale, radicale, fundamentaliste, vibrante, harismatice, dure, calculate, calde, neînţelese, binevoitoare, supărăcioase, indignate, chemate, flămânde, aşteptate, iubite şi stimate care lasă aici semn că există şi pentru mine, ştiind poate cât le duc dorul, dorul lor şi al celorlalte, tăcute dar posibil foarte apropiate, al lor şi al marii încercări de a le iubi:

Filipeni 1:3
Mulţămesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez despre voi.

Anunțuri
Publicat în De bine, Mulţumire, Umbră. Etichete: . 39 Comments »

39 răspunsuri to “Comentariu definitiv, implicit şi omnipostent”

  1. Lora Says:

    Umbra mea iti multumeste si spune ca se regaseste cate putin in fiecare din starile enumerate mai sus.Si in continuarea raspunsului:
    „- De unde vin aceste rani pe care le ai la maini?
    -In casa celor ce ma iubeau le-am primit.” Zaharia

  2. e-motions Says:

    M-am gandit sa mai las o umbra…pamantului degeaba. Nu tine mult, numa pana se topeste luna

  3. Je Says:

    Sunt e-mişcat că acest tărâm virtual poate fi numit „Pământul Degeaba”! Pac-e ţie, umbră nocturnă, umbritoriit e-salutant!

  4. Je Says:

    Am înţeles, cu greu dar în sfârşit, că nu pot avea o operă mai valoroasă decât propria-mi demolare. Fiind mult prea dus de tot felul de valuri, nu am observat bulina roşie, care se vede cel mai bine când te uiţi din afară spre faţadă. Eu mă jucam mai mult prin curtea din spate, dar deja se îngroaşă gluma, pentru că nu ştiu să mă joc fără să-mi deranjez vecinii, pe care îi tot chem la jocuri violente şi periculoase (că nu prea vin, asta e bine, dar din păcate s-au zgâriat prea mulţi până acum, şi nu-i ştiu pe toţi).
    Aşa că am să demolez şandramaua şi am să mă ascund în subsol (ăsta e cam greu de demolat, şi oricum mi se potriveşte mai bine – are ziduri groase, e sub nivel şi pot să mă desfăşor fără să mă vaudă nimeni.
    În sprijinul acestei deconstrucţii vă propun următorul, noul, periculos joc, ca emanaţie subpământeană întru educarea sufletului prin încercări repetate liber consimţite.
    Anume, am creat un cont de mail, cu datele de mai jos (normal, din ce în ce mai jos):

    You will need this information to sign in to Yahoo! and to reset your password in case you forget it. Please print and keep this information in a safe place for future reference.
    * Yahoo! ID & Email address:agnusstick@yahoo.com
    * Birthday: 29 February 1952
    * 1. Security Question: What is the first name of your
    favorite uncle?
    * My Answer: „Uncle Sam”
    * 2. Security Question: Where did you spend your childhood summers?
    * My Answer: „jail”
    * Postal Code: 032715

    Vă ofer identitatea mea dubioasă, ca s-o faceţi praf sau s-o faceţi mai bună, mult mai bună. Deci puteţi folosi numele Agnusstick la liber şi la greu.
    Puteţi din partea mea să mergeţi pe orice blog şi să vorbiţi în numele meu ca şi când ar fi al vostru, îmi asum tot ce veţi spune, iau asupra mea tot ce veţi emite şi comite, pentru că e foarte probabil să fi făcut şi eu la fel ca voi, potenţial există.
    Dacă puneţi ca adresă de mail agnusstick@yahoo.com puteţi interacţiona în locul meu cu proprietarii de bloguri, dar cred că nu va apărea avatarul (am să mai cercetez, poate reuşesc să fac să apară). Dacă puneţi ca adresă de mail yourmoimeme@yahoo.com, va apărea şi avatarul meu cu poza mielului.
    Eu nu am reuşit să mă lipesc de El, deşi am încercat şi mi-am dorit-o mult. Încercaţi şi voi dacă vreţi, poate iese un personaj colectiv care chiar s-a lipit de El. Când vorbiţi, faceţi-o gândindu-vă bine de tot înainte, pentru că imaginea mielului pregătit pentru jertfă va apărea lângă cuvintele voastre. Nu-L batjocoriţi, au făcut-o destui şi chiar nu mai e nevoie. Jucaţi WWJC, What Would Jesus Comment, cu seriozitate, cu credincioşie, chit că la jocul ăsta toată lumea pierde. E doar o formă de a te gândi la El, e un joc sălbatic şi periculos pentru copii imposibili.
    Succes, copii!

    P.S. Dacă mai am ceva de spus, am să scriu aici, în subsolul acestui articol. Dar sper să nu fie sigur că eu am spus. Am încercat să înghit cheia blogului, dar nu am reuşit. Nenorocitul poate să-mi trimită oricând parola de administrare, deşi mie nu-mi mai trebuie.

  5. Agnusstick Says:

    E beton, am reuşit. Acum apare avatarul şi dacă se foloseşte agnusstick@yahoo.com. Deşi s-ar putea ca efortul să fi fost inutil. E şi asta un lucru bun, înseamnă că nimeni nu va păţi ca mine.

  6. Lora Says:

    Ce unda de regret a ajuns la mine? De ce eu te vad lipit de miel? Si iti sta bine acolo…Unii oameni de stiinta, nu numai ca adora jocul, dar chiar inventeaza jocuri noi.Dar in subsol e intuneric, sa stii!Si asta e cel mai mic rau.Nu ti-e frica?

  7. Agnusstick Says:

    Încă nu. Regretul neînţelepciunii şi al neputinţei de a evita căderea umbrei mele peste alţii. Umbra nu transmite aproape nimic din ce zdrăngăne prin mine, dacât ca umbră chinezească – şi habar n-am dacă vreun chinez ar înţelege ce-mi trece mie. Cu latinii şansele sunt şi mai mici. Nu ştiu de ce vezi tu aşa, cred că e chestie de perspectivă, şi dumneaei arareori redă corect distanţele. Da, nu e rău deloc întunericul – ascunde şi el cum poate, din toate sensurile de vedere.

  8. A.Dama Says:

    Ei, da. Demolarea se referea la altceva. Plus că exerciţiul l-au început predecesorii, încă din prima jumătate a secolului trecut.
    Partea aceea nu contează atât de mult. Contează că zgândăreşti „suflarea” virtuală, iar efectele ţi le poţi asuma parţial.
    Citind despre umbre, mi-am amintit de Oscar Lemnaru, „Omul şi umbra”? Nu mai ştiu altceva decât titlul. 😀
    Revino de la subsol, fiindcă acolo nu prea se văd umbrele!

  9. Je Says:

    Din subsol am ieşit şi în subsol mă voi întoarce, fetiţă rea ce eşti! Eu nu mă mai joc cu tine, că tu mereu vii cu tot echipamentul scos din cutie, sabie inox de hăcuit moronii, cămaşă foarte lungă şi decentă de zale, obrăzar de nu ţi se văd nici pupilele, cotiere cu ţepi, platoşă pneumatică, raniţă de vers, ete, tot confortul, coif cu lămpaş şi mână de fier în mănuşi de catifea ranforsate! Şi la tot acest hardware, eu mă lupt cu o sabie de plastic, coif din ziarul Dreptatea găsit în pod la bunicu, pieptar din Arici Pogonici copertat şi în loc de sandale romane nişte străchini cu care m-am pricopsit când m-am ascuns de tine în cuşca lui Max… Îmi vine să plâng, dar nu contează, pe mine totdeauna m-au bătut fetele şi m-am obişnuit. Las că mă fac eu… mă rog, mă face şi pe mine Cineva ceva şi mai vedem noi! Sau poate nu.

  10. Je Says:

    Asta-i culmea aserţiunii! Pe cine faci tu liberal, că mă fac acu portocaliu de furie! Eu am încercat să fiu ţărănist, ba chiar m-am şi mutat într-un sat la limita cu un judeţ limitrof, dar între timp am rămas fără coledgi! Şi mă rog, care-or fi efectele, că eu nu văd nici măcar afectele! Dar nu contează ce vrea omu şi textu lui să spuie, contează ce se înţelege prioritar şi are impact cu implozie. N-am nici un ţel suprem, cum ar fi să zgâlţâi vreun batiment până crapă fundaţia, zidurile sau vitraliile, pentru că n-am alte propuneri urbanistice mai bune. Când am ieşit prima oară din subsolul meu unde citeam Biblia şi-mi închipuiam câte ceva, am dat nas în nas cu Marius (David C.). de la care am învăţat în primul rând că trebuie să-ţi verifici rezultatele cu vecinii, dacă nu poţi cu comunitatea Duhului din care-ai fost exmatriculat (în cazul meu, m-am dat singur afară, şi nu pentru că nu m-au învăţat destul ci pentru că, da, normal, am călcat eu prea adânc în străchini şi nu puteam suferi ideea să-mi iau avocat ca să scap basma curată). Curtea asta virtuală să trăiască, fără ea şi acum eram liniştit şi mulţumit cu analizele mele literare… Şi acum mă bucur de ale altora, mai fac şi eu un comentariu de cenaclu, două, hai trei pe zi, dar nici pe departe nu desfiinţez munca, talentul şi inspiraţia nimănui. Cum era aia? Eu cu nu-ştiu-ce măresc a lumii taină? Cam pe-acolo – mie îmi plac tainele analizate lucid ca să vezi cât de tainice sunt şi nici nu-I dădeai seama.

  11. Je Says:

    Tulai, ce-mi place să lucrez cu Je ăsta! Apare super fain „Je says”, şi-mi dă impresia că ştiu ce spun! C’est chouettă!

  12. Perle, perle… « lumea adam(a)ică Says:

    […] cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra […]

  13. A.Dama Says:

    Tu ai nevoie de un singur cuvânt să scrii o operă întreagă? L-ai luat pe „demolare” în braţe şi îl alinţi, gata-gata să facă o ogradă de pui de atâta legănat la căldurică.

    Să zicem că iese o chestie haioasă, aşa că, de ce am opri procesul, dacă nu are urmări nefaste?

    Să nu punem problema aşa: întotdeauna m-au bătut fetele! Aici nu are rost, că nu e nicio competiţie, nici vreo dorinţă de abţibilduire sau „pus scoci”, ca să se-audă o singură voce. E mai interesant un cor, cu voci diferite, cântând aceeaşi piesă.

    Demolarea, adică demistificarea, dezvrăjirea lumii, demitizarea ei le-aş repune în discuţie . (Mă) intrigă uneori prea puţina dispoziţie către ceea ce nu e verificabil prin logica omenească. O părere de-a mea (mai recentă) este că diavolul are acces mai ales la mintea omului, fiindcă dacă duhul lui este treaz şi în strânsă dependenţă de Duhul Lui, atunci diavolul nu are ce căuta acolo. Cel rău nu suportă să stea unde I se aduc laude lui Dumnezeu. Când duhul omului şi Duhul Sfânt sunt într-o unitate, Cel rău fuge cu coada-ntre picioare.
    (Aşa mă gândesc acum. Iar folosesc „gândirea”.)

    Bun, atunci de ce are relevanţă doar ceea ce e verificat prin minte?

    Faza asta cu autoexcluderea din comuniunea cu Duhul poate fi doar o şoaptă inducătoare în eroare, fiindcă dacă El ne iartă ori de câte ori greşim, noi de ce nu ne-am ierta? Am mai scris undeva, cred, imaginea aceea a israeliţilor care plecau spre casele lor, după ce fuseseră muşcaţi de şerpi. Condiţia să nu moară era să se uite la Şarpele de aramă. Ei, da… Ei se mai întorceau cu spatele şi îşi vedeau de drumul lor, şi iar erau muşcaţi, aşa că, musai, trebuiau să se întoarcă iar spre Şarpe…

    Acea autoexcludere mi se pare, din acest punct de vedere, un moft.

    Ştiu că după iertare, ni se cere: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Dar parcă reuşeşte cineva asemenea performanţă! (?)

    Poate doar Je-Soi-Même!

  14. Agnusstick Says:

    Am s-o iau de jos în sus, contrar forţelor prioritare.
    Cuvântul era „comunitatea”, nu comuniunea – asupra acesteia din urmă nu cred că am vreun drept de veto sau vot. Mie mi se aplică literal Marcu 10 (mulţumesc pe această cale, pentru reîmprospătarea statutului, lui Marius, David C., care are un timing perfect, ca orice muzician profesionist). La catolici se aplică excomunicarea pentru asta, dacă nu cumva te descurci cu ceva chichiţe de drept canonic şi reuşeşti anularea căsătoriei pe cine ştie ce sfinte motive. M-am exclus singur din comunitate şi din comuniunea ritualică sacramentală. Acest lucru nu a fost deloc dramatic, oricum infinit mai puţin dramatic decât căderea sub încă unul dintre articolele explicite ale Legii, pentru că, în afara nevoii de sacru şi închinare, ritualele sacramentale şi aşa-zisa comunitate erau la ani-lumină de sufletul meu, ca şi multe dintre articolele catehismului catolic. Faptul că nu există un algoritm acceptabil de ieşire din starea mea eclezială nu mă preocupă absolut deloc. În privinţa iertării, de la oameni nu poate veni – şi chiar dacă ar veni eu nu pot uita, deci e ca şi când nu m-aş putea ierta. În orice fel de comunitate aş participa, nu o pot face decât din postura fiului risipitor, care în accepţiunea majoritară nu poate da învăţătură, ci numai dezvăţătură. Deşi e cam acelaşi lucru, deci nici măcar asta nu ar trebui să facă, ci doar să tacă în pocăinţă. Cam ca şi femeile, foarte aproape. Deşi aici le bat eu pe fete la clasament inversat, pentru că nici măcar alţi fii risipitori, şi nici măcar femei nu am voie să dădăcesc.
    Nefiind eu o fiinţă prea consistentă, mai uit şi deschid gura virtuală, gândind că pocăinţa nu poate fi un ţel final, o stare definitivă, uitând uneori de păcat şi iertare şi zicând să ridic capul din ţărână ca să văd calea, să mă ridic şi să intru în Împărăţie (teoretic aş avea oarecum voie să intru, practic totul se amână pentru postveşnicie). Deci, e un moft sau nu, habar n-am, cert e că acţionez din impulsuri interioare iraţionale. Dacă m-aş gândi mai mult şi aş tăcea şi mai mult, orice acţiune ar dispărea, o dată cu riscurile aferente (dar cu ce ar spori dezastrul nişte păcate în plus?) şi din exterior aş părea pocăit. Se poate să ajung şi aici, poate chiar curând.
    Restul mai la vale, e prea lung comentariul.

  15. Agnusstick Says:

    Sweet Baby Jesus – gospel stil Tina Turner

    M-a surprins hitul Tinei Turner de parcă acum l-aş fi auzit prima dată într-o biserică din bible Belt… Forgive me, oh baby, I’m crazy about you…

    I call you when I need you, my heart’s on fire
    You come to me, come to me wild and wild
    When you come to me
    Give me everything I need
    Give me a lifetime of promises and a world of dreams
    Speak a language of love like you know what it means
    And it can’t be wrong
    Take my heart and make it strong baby

    You’re simply the best, better than all the rest
    Better than anyone, anyone I’ve ever met
    I’m stuck on your heart, and hang on every word you say
    Tear us apart, baby I would rather be dead

    In your heart I see the star of every night and every day
    In your eyes I get lost, I get washed away
    Just as long as I’m here in your arms
    I could be in no better place

    You’re simply the best, better than all the rest
    Better than anyone, anyone I’ve ever met
    I’m stuck on your heart, and hang on every word you say
    Tear us apart, baby I would rather be dead

    Each time you leave me I start losing control
    You’re walking away with my heart and my soul
    I can feel you even when I’m alone
    Oh baby, don’t let go

  16. Agnusstick Says:

    Relevanţa pentru mine este un concept local, temporal, puternic subiectiv şi individual. Ceea ce are relevanţă pentru mine acum, poate să nu mai aibă deloc mâine. Pe ceea ce este relevant pentru mine alţii nu dau doi bani. Cel mai puternic exemplu în mintea mea ar fi Leviticul. Câtă relevanţă sufletească poate avea fiecare cuvinţel de acolo, şi cum putem să nu-l citim deloc, cu impresia că e un manual depăşit, sau să construim teorii alambicate, eschatologice şi ultraspirituale pornind de la el… Pe mine mă obsedează înţelegerea cu inima, dar şi cuvintele, Cuvântul, Logos-ul. Limbajul construieşte lumea, dar şi pe noi înşine, tot ce suntem şi ce facem depinde şi de cuvintele care ne zumzăie în creier şi de care nu ne putem dispensa. (Am avut o perioadă în care încercam să gândesc fără cuvinte. Efortul e inimaginabil, de parcă neuronii ar fi silabe şi la fiecare sinapsă şi impuls nervos se leagă ceva rostit.) Cuvintele nu sunt numai noţiuni, sunt şi raţionamente întregi, foarte complexe uneori, suprapuse şi contradictorii sau doar paradoxale, logice şi cu finalitate, poetice şi absurde, senzaţii care ne structurează sau dizolvă, intuiţii a căror demonstrare sau combatere ar umple tomuri întregi şi multe altele. Orice raţionament se face în, dar şi prin cuvintele pe care le foloseşte, fiind în acelaşi timp limitat şi îngust ca un canion – cu trasee surprinzătoare şi multiple, uneori paralele şi apropiate, alteori separate de mări şi ţări –, dar şi potenţial răsfirat ca o deltă, funcţie de sensul existent în inima emiţătorului şi/sau a receptorului, cei care-l vor, care-l simt, spre care tind sau după care tânjesc, sensul care-i animă şi-i chinuie, care-i transformă treptat sau de care fug din răsputeri. Nu folosim cuvinte neutre, n-avem cum, pentru că respingem fără să ştim ceea ce este mort şi nu ne hrăneşte sau nu ne alină cu sens, sens pe care-l scoatem din piatră seacă, din pământ din iarbă verde, chiar când negăm orice sens (şi sensul nonsensului ne poate hrăni foamea de sens).
    Deci, după toată expunerea, ideea ar fi că pentru mine are relevanţă şi ceea ce este verificat numai şi numai de inimă, fără a exclude un posibil raţionament validant ulterior – dar de care este nevoie doar după momentul magic, sau momentele magice în care îmi amintesc şi ştiu ce-mi doresc, ştiu ce sens mi-ar plăcea să aibă totul, sens ca înţeles şi sens ca devenire. Mai cred că rătăcirea este posibilă şi prezentă în ambele variante, nu doar în cea eterică a sufletului. Şi inima şi raţiunea îşi pot alege, şi chiar trebuie să o facă pentru a nu sta pe loc şi a nu chema scufundarea, pietrele pe care pot păşi prin mlaştina imanentă.
    Toate aceste consideraţii savante pentru a spune de fapt că a fi copil înseamnă şi să gândeşti într-un anumit fel, un mod de lucru al creierului în care inima e la cârmă, până când cuvintele apucă să ne facă deştepţi, până când se pun vocale pe lângă consoane, până apar accentele, virgulele, gramatica şi aşezarea în pagină, regulile de adresare şi ironia, raţionamentele şi logica formală, terţul exclus şi negarea ca liman al cunoaşterii, bariera şi limita autoimpusă în locul descoperirii cu toate simţurile. Şi aşa mai departe.
    În privinţa diavolului, mă tem că nu mă tem de dânsul. Sunt mult mai periculos şi rău decât el, cel puţin pentru mine însumi. Şi apoi, din moment ce sunt absolut sigur că nu are mai multă putere decât i se alocă, mă predau Singurului atotputernic, şi nu am de ce să mă ruşinez că pe diavol nu-l bag în seamă, chiar dacă-şi face bine treaba, uneori cu exces de zel. Rezultatele nu-s în mâna lui, şi nu am timp să-l studiez prea mult, el fiind doar o rotiţă, indispensabilă se pare, din angrenajul la care mă interesează numai Centrul de comandă şi control, şi dacă am ceva de uns sau nu.

  17. A.Dama Says:

    Agnusstick,
    Când vin cu câte-o părere, e cât se poate de generală. Nu ştiu situaţia concretă, aşa că există multe detalii pe care nu le pot cântări înainte de a rosti ceva… N-am să mă substitui vreunei figuri eclesiale, nici duhovnicului, că nu are rost… Plus că aceeaşi boală, în trupuri diferite, are manifestări diferite şi necesită tratament personalizat.
    Eu zic câte ceva din puţina mea experienţă. Cred că lucrările Lui trebuie spuse, strigate de pe acoperişul… netului… De-aia n-am tăcut. Dar nu e nicio garanţie că nu urmează tăcerea în ce mă priveşte.
    După a mea părere – uite că iar am îndrăzneala de a spune păreri – între duhul meu şi Duhul Sfânt, instituţia, biserica, n-ar trebui să intervină. Biserica e, negreşit, importantă, ca Trup al lui Cristos. Însă când între duhul tău şi Duhul Sfânt există comuniune – nu comunitate, există şi călăuzire vizavi de ekklesia.
    Diavolul şi acţiunile lui trebuie studiate, aşa cum studiem atributele lui Dumnezeu. Dacă nu ştii cum acţionează, cum ai putea să i te împotriveşti?
    Iar în privinţa chemării de a spune altora despre El, de ce ar trebui să fie instituţia cea care să regleze conturile?
    Dacă sângele Lui e cel ce răscumpără, acolo, în părtăşia cu El trebuie să primeşti răspunsuri… Că El intervine prin oameni e altă socoteală. Tu pui degetul pe rană (pe rana ta) şi ceri răspunsuri concrete pentru tine. Duhul e dornic de colaborare, Duhul mângâie şi purcede la mijlocire. Dacă răspunsurile vin prin oameni, nu-i nimic ilogic. Duhul Şi-a făcut meseria şi i-a inspirat…
    .

    În acest comentariu, am făcut o ciorbă. Am zis ce mi-a trecut prin cap după ce am citit comentariile tale integral… Nu pot zice nimic mai mult, că „m-aş afla în treabă” şi e superfluu.

    • Agnusstick Says:

      La ce mi-ar folosi studiul acum? Poate pentru a-i mai transfera lui din vina mea? Nu, e numai a mea şi n-o împart cu nimeni – aş fi putut să fac altceva şi altfel, nu m-a luat diavolul pe sus cu forţa. N-am nimic nici cu ekklesia, nu mi-s supărat pe ea, ci pe mine. N-am cerut nici un fel de răspuns pentru mine şi nici o cale specială, separată şi unică. Mi-ar fi plăcut doar să fiu de folos, în nici un caz să demolez ceva bun, poate nici măcar să demolez ceva rău, pentru că sunt de părere că răul şi binele pot fi totdeauna miza, dar nu mereu certitudinea noastră. Cât despre manifestările şi vehicolele Duhului, departe de mine să te contrazic.
      Mulţumesc pentru hrană, şi gustul a fost bun şi bucătăreasa darnică, pricepută la treabă.

  18. A.Dama Says:

    Pentru alegerile noastre greşite s-a plătit un preţ scump, s-a plătit o Viaţă, chiar înainte ca noi să facem aceste alegeri. Luând asupra noastră vina, facem inutilă Jertfa. Diavolului trebuie să i ne împotrivim şi să spunem: „Pentru aceste greşeli s-a plătit preţul”.
    Saul se putea văicări la nesfârşit că a ucis creştini şi nu se poate ierta, plus că exista pericolul să fie linşat odată ajuns între ei. Iar Petru putea refuza să meargă la neamuri, fiindcă religia lui îl împiedica să se spurce. „Doamne, fac orice altceva, dar asta nu pot! Nu mă pot ierta.” De-aici câştigă Cel rău. El se bucură când ne reduce la tăcere.
    N-aş vrea să se vadă altceva decât umilinţa cu care scriu aceste rânduri, că autocondamnarea nu e soluţia Lui. Dumnezeu ştie că omul e supus greşelilor şi de-aia a găsit Calea să ierte legal vina creaturii, însă Cel rău ne vrea ineficienţi pentru Împărăţie, şi atunci ne menţine în preocupările noastre, în nimicnicia noastră. Ne dă toate argumentele, „ai făcut-o lată, acuma stai la colţul de ruşine, şi daca Dumnezeu te-a iertat, tu să nu te ierţi”. E doar o strategie care trebuie demascată. Dacă ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi. Dacă zicem că n-avem treabă cu el, ci doar cu noi înşine, ascultăm de cel mincinos.
    Nu degeaba se pare că am scris despre comuniunea dintre duh şi Duh. Stând acolo pentru răspunsuri, ele vor veni… independent de constrângerile instituţiei…

    • Agnusstick Says:

      Înţeleg ce spui, o parte din gânduri le-am avut şi eu, inclusiv, normal, partea cu apostolii… De aici şi lipsa de dramatism a situaţiei mele, care în această lumină e chiar uşor ridicolă, dat fiind că nu mă preocupă nemântuirea şi neiertarea, ci eventuala şi ipotetica eficienţă pentru Împărăţie, zădărnicită prin (auto)excluderea din comunitate. Degeaba aş avea eu oricâtă comuniune cu Duhul, dacă mă înalţă doar pe mine – eu nu mă consider atât de important, pentru că îmi doresc robie şi slujire, nu răsplată.
      Cât priveşte pe diavol, dumnealui probabil se pregătea să-mi inoculeze ideea, foarte simplă şi raţională dealtfel, că am făcut o prostie să dau cărţile pe faţă, când puteam liniştit să demolez cu eficienţă sub masca unuia care nu mănâncă usturoi mai deloc. Mersi, prefer usturoiul, că alungă duhurile sensibile.

    • Agnusstick Says:

      Pocăinţă fără autocondamnare nu se poate, undeva prin sensul pocăinţei e nevoie şi de asta. Că mai sunt şi alte componente sunt sigur, altfel n-ar fi pus-o Mântuitorul în relaţie atât de strânsă cu Împărăţia – decât dacă aceasta ar trebui să fie un domeniu al celor care o populează fără a se bucura de ea. La vederea slavei, a măreţiei şi a dreptăţii (presupunând că poţi vedea toate astea cu fruntea în ţărână) în-cântarea ar trebui să şteargă restul, ca să poţi aduce laude sincer. Atunci, în dragostea Lui încape mai ales eliberarea de pocăinţă, care este o formă benignă de suferinţă. Totul depinde de extinderea pe care o acordăm noi (despre El nu putem şti cu certitudine) ideii de pocăinţă: acoperă sau nu intrarea în Împărăţie, include sau nu şi altceva decât zdrobirea şi stricteţea legalismului. Pentru simplitate, n-ar trebui să „întindem” prea tare termenul, dar atunci oricine şi-a „luat un pic zborul” ar trebui rapid să primească un lucid „Frate, pocăieşte-te!”. Câţi nu i-or fi spus asta lui Pavel… dar el nu păstra toate epistolele.

  19. Agnusstick Says:

    Our old friend Sam is back! For good, of course.
    Greet him at e-motions. Actually, he was (t)here all the time, unseen and unknown. Except during social calls and religious strikes (or strokes) abroad. I took the liberty to expose him to the hostile basement environment without explicit agreement.
    Also, I would like to make an announcement: today is Sam’s birthday! Please take appropriate action according to whatever.

  20. R. Says:

    : ) La multi ani cu sanatate si fericire, Sam!

  21. A.Dama Says:

    Agnusstick, nu mă-ngrijorează că spun lucruri (prea) ştiute.
    Mă-ngrijorează că Satan ne fură de plinătatea Prezenţei. Şi e foarte inventiv la furat.

    *

    În fond, n-aş mai fi zis nimic, dar ţinând cont de faptul că fratele meu cel mai mare este născut tot pe 4 mai, probabil cu un an mai repede decât Sam, am vrut să-i spun amicului tău La Mulţi Ani cu împliniri de la Cel ce ne împlineşte deplin!
    (Aliteraţie intenţionată.)
    Şi o piesă:

  22. Agnusstick Says:

    Happy birthday to you, dear Sam!
    For he’s a jolly good feeeeeelllooow
    For he’s a jolly good feeeeeelllow
    For he’s a jolly good feeeeeeeeeelllooooooow
    And so say all of us!
    And so say aaaall of us!
    Blow them off!

  23. e-motions Says:

    Aolio ce-mi facusi batrane?

    Nu era intentia mea sa ies din anonimat dar am obiceiul de a lua intamplarile ca avand un sens indiferent de…sens asa caaa…multumesc. Nu stiu daca mai scriu si cand, nu ma rasfat ci sunt doar plictisit si mai arunc cate ceva acolo ca in lada de inutilitati din podul casei. Asta e motivul principal pentru care scriu acolo. Mai mult ca sa adun ce-mi trece prin cap si cred eu ca m-ar reprezenta pe moment. Un autoportret involuntar. Imi cer scuze daca se rataceste totusi cineva pe acolo si il supara dezordinea 🙂

  24. loralorelei Says:

    Nu mai stiu la ce e-mail va pot gasi.

  25. Agnussticku vs agnosticu « Blog Says:

    […] Agnusstick Deci, după toată expunerea, ideea ar fi că pentru mine are relevanţă şi ceea ce este verificat numai şi numai de inimă, fără a exclude un posibil raţionament validant ulterior — dar de care este nevoie doar după momentul magic, sau momentele magice în care îmi amintesc şi ştiu ce-mi doresc, ştiu ce sens mi-ar plăcea să aibă totul, sens ca înţeles şi sens ca devenire. Mai cred că rătăcirea este posibilă şi prezentă în ambele variante, nu doar în cea eterică a sufletului. Şi inima şi raţiunea îşi pot alege, şi chiar trebuie să o facă pentru a nu sta pe loc şi a nu chema scufundarea, pietrele pe care pot păşi prin mlaştina imanentă. Toate aceste consideraţii savante pentru a spune de fapt că a fi copil înseamnă şi să gândeşti într-un anumit fel, un mod de lucru al creierului în care inima e la cârmă, până când cuvintele apucă să ne facă deştepţi, până când se pun vocale pe lângă consoane, până apar accentele, virgulele, gramatica şi aşezarea în pagină, regulile de adresare şi ironia, raţionamentele şi logica formală, terţul exclus şi negarea ca liman al cunoaşterii, bariera şi limita autoimpusă în locul descoperirii cu toate simţurile […]

  26. Lora Says:

    Αμνέ, iti multumesc. Sper ca nu te mai ia prin surprindere stilul meu nebunel. Inca…sper…

    Tie dedicatie:

    In noaptea asta cerul,

    a coborat doua –trei trepte

    mai prejos de sine

    si cu un interes relativ instelat,

    s-a aplecat sa inteleaga

    ce i-a declarat Deznadejdea:

    ”Acolo jos pe pamant,

    domneste in voie parasirea!

    Un suflet intreg s-a ridicat

    sa ofere celui cazut acoperis

    si astfel spitalul meu a ramas gol.

    Nici o musca nu mai zboara pe-acolo.

    Disparutul datoreaza mult,

    pana cand va fi acoperit tot de vise?”

    Ah, Deznadejde,

    tu cea mai rezistenta dintre tristeti,

    cum ai ingenunchiat sa te agati de cer

    amintindu-I ce inseamna om!

    Bine – bine, nici tu nu stii,

    Deznadejde,

    ce inseamna om,

    chiar de l-ai iubit atat de mult pana la cer.

    Kiki Dimoula

  27. fotostefani Says:

    fotostefani reblogged this from Fotografii.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: