În fond, forma contează!

Cam atât ar spune, sper, şi Maiorescu, înainte să i se facă lehamite de… Am o listă, dar cred că va trebui să mai cumpăr spaţiu de stocare de la WordPress, şi chiar nu merită! Iar dacă aş înlocui Maiorescu cu Caragiale, ar trebui să mă mut pe un superserver personal legat prin multe fibre optice la Reţea – nu cred că familia va fi de acord cu asta.

Ultima chestie care m-a lovit (dar seamănă enorm cu restul pat-ethosului strămoşesc, inclusiv cu veşnica stare de campanie din care nici măcar FMI-ul nu ne poate [s]mulge) a fost un „flare” evanghelic de top WP, în jurul unor persoane blogice notorii, dintre care cea mai puţin incomodă este doamna Rodica B.  (necunoscând exact ce diacritice conţine numele, mă abţin), restul fiind extrem de incomode din diverse puncte de vedere şi pentru diverse grupuri socio-academico-politico-psiho-religioase. Acest rest proactiv (scuzaţi romgleza, cred că româneşte ar fi iniţiactivatic), ireductibil, insesizabil – din reverenţă şi frică de schematizare – are (pentru mine, cel puţin) un fond comun. Anume un program nobil, nu neapărat ascuns, nu neapărat clar, nu neapărat incoerent, nu neapărat conştientizat 100%, nu neapărat prea ambiţios, neapărat susţinut de Cel de sus, neapărat surpat de ucigă-l-trupa-de-nchinare… Deci omeneşte decent şi cu şanse de reuşită.

Reuşită… Sună ca o boală subită, când colo poate fi cronică şi cu lungi chinuri (terminabile prin abandon). Iar mă trezesc mirându-mă de ce oare succesul revine de cele mai multe ori unor planuri abjecte sau măcar josnice, de ce singura instituţie care NE merge bine este Siguranţa (că nu mai ştiu cum să-i spun la ora actuală – se ocupă cu implementarea certitudinii pentru anumite grupuri definite prin asemănarea cu forme de viaţă mizerabile, vorace şi persistente în orice condiţii), de ce proiectele cât-de-cât curate sfârşesc deseori jalnic într-o melassă de mahala (şi aici NU mă refer la ceea ce cânta odinioară Miron Radu Paraschivescu, ci la orice este descompus şi periferic unui sâmbure unanim-îndeobşte-oarecum-măcar acceptabil).

Cine a început gâlceava, cine e mai-de-vină, cine a pus gaz peste foc, cine a fost sau e mai arţăgos când nu trebuie, cine ar putea şi ar trebui s-o lase mai moale, şi cu ce anume, cine se bucură de răul cui nu trebuie, cine nu recunoaşte meritele cui trebuie, cine trece cu vederea greşeli impardonabile, cine nu e obiectiv şi DE CE, cine a folosit mai (in)adecvat o FORMĂ de dialog care duce dialogul de râpă… etc. etc. etc. – iată cu ce se ocupă până la urmă mai toată lumea, unii iniţial prieteni buni, alţii cel puţin formal în aceeaşi tabără (până şi-au dat seama cât de greşit gândesc-dacă-şi-când-gândesc ceilalţi, altfel consensul era unanim: ceilalţi acţionează greşit şi de fapt nu prea gândesc). Astfel încât, în mod cu totul natural, toată lumea pare să aibe acelaşi slogan, de la care pleacă, poate, tot necazul: „THINK, PEOPLE! THINK!!!! THE WAY I DO!!!!”

Hmmm… De simulat pe calculator „ACCEPT, PEOPLE! DON’T BOTHER THINKING!!!!” (şi de modificat prin consens bugetul familial la capitolul dotare tehnică).

Deliciul spectatorilor se cangrenogulează rapid în tabere opuse, fanatizate, războinice. Plus nelipsita tabără împăciuitor-evanghelică, aprobată în fond dar cu rezerve de toată lumea – căci numai Dumnezeu ŞTIE ce ştim noi, anume că dreptatea e de fapt de partea… e departe… e deoparte… mă rog, poate nici El nu mai ştie pentru că a obosit şi nici nu-L mai interesează ceva atât de evident entropic şi dezamăgitor, mai ales că există de atâta timp soluţia cu-adevărat-evanghelică. Pe care, deşi toţi o pricep în fond, nu reuşesc să o pună într-o formă inteligibilă pentru ceilalţi, mai ales pentru cei care sunt de fapt mai evanghelici deşi par (formal) invers. Şi viceversa.

Tribut plătit întâlnirii unor interlocutori cu convingeri (uneori prea) ferme şi (prea rar) inspiraţie (nu divină, din asta cred că au cu toţii)? Nenorocita de logicuţă ne spune că nu toţi pot avea dreptate… Şi ce, chiar trebuie s-o ascultăm? Dacă au toţi dreptate? E aproape la fel de bine cu (ne)cazul în care toţi se înşeală. Groaznic devine când fiecare are dreptate în proporţii care rămân de stabilit cu precizie, şi de comunicat public fără a suferi atacuri de panică… Aşa ceva pur şi simplu nu e compatibil cu naţia noastră – părerea mea! – la noi se numără cu duzina, şi oile mai trec şi pe sub gard. Iar păstorul, în general, nici măcar nu e evanghelic… (e orthodox, deşi e acuzat că ar fi păgân – detaliu esenţial mai ales pentru oi, căci măgarii şi câinii nu contează).

Care ar fi alternativa (în afară, evident, de a deveni cu toţii evAngelici şi a ne scutura de e-Vanghelie) – un pietism armonios şi previzibil-concedant unui odios şi dulceag pragmatism al punerii împreună (fără nuanţe marxiste, desigur)? Un singur BLOG de acord cu el însuşi, şi în mod ideal ÎN-SFÂRŞIT-EVANGHELIC? (Şi până la sfârşit, dacă se poate, OK?) Rămâne să alegem un admin prin consens!!! Sau să se rotească precum cadrele, dar să nu ne ameţească deloc.

Nu prea merge aşa ceva pe meleagurile noastre… Dar merge ceva? Există o direcţie, o ţintă, o mişcare, un flux dinspre ce avem spre ceva mai bun, mai frumos, mai corect, mai mult? (Ultimul „mai” doar dacă restul condiţiilor sunt respectate, desigur; ceea ce rămâne de stabilit prin consens – cum ar zice un martor al trecutului veşnic prezent în orişice viitor am mai putea construi dacă merită.)

Panta rei nu se referă la mlaştini! Iar mlaştina nu are formă, ci doar ceva ce o determină topic, topologic, morfologic etc. – până şi în ceea ce ar putea deveni când plouă mai mult sau când e secetă. Adică are un fond care domină, se impune, e mai puternic, e mai presus, e mai important etc. – aşa că forma nu mai contează, e tot timpul asigurată şi dată, dimpreună cu fondul! Iar ţara mea are!

Critica soluţiei pure

Catolic-ism

Ortodox-ism

Ecumenism

Hedonism carismatic reproductibil

Post(-)modernism

Emerging Church

Emergent Church

BisericaNoastraVirtuala.wordpress.com

Family Church

Seeker Sensitive Church

L-I-T-E-R-A-L-I-S-M

Universalism

(Very) Intelligent Design

Ateism

Fundamentalism

Secularism

Umanism

Extremism

Dumnezeu şi câinii

Îmi spunea mai demult soacră-mea că un vecin afirma că Dumnezeu nu iubeşte deloc câinii, se pare că aşa ar rezulta din Biblie. Mă pune serios pe gânduri problema asta, pentru că într-adevăr se pot găsi multe citate în care câinii sunt înfieraţi. Dar şi oamenii sunt înfieraţi, nu-i aşa?

Eu îmi iubesc câinii (am momentan patru), deşi pentru mine a existat un singur Câine, Câinele meu, primul meu câine, cu care sper să mă mai joc vreodată – ştiţi că N. Steinhardt credea că în Rai ne vom găsi cu toţii laolaltă, dar şi cu tot ce am iubit pe lumea asta, chiar şi dacă nu are „suflet”? Ceva au câinii, dar nu ştim exact cum să-i spunem, ca să nu-i jignim pe oameni.

Într-o bună dimineaţă mi-am dat seama de ce nu am reuşit niciodată să citesc Cântarea Cântărilor. Să încerc să vă explic, deşi nu e ceva clar. Luaţi aer în piept. Ăsta mi-s eu, deci nu e grav deocamdată şi pentru alţii, mai ales dacă nu-mi citesc „blogul”.

De multe ori am văzut câini, chiar şi vagabonzi înfometaţi care, dacă le duci ceva să mănânce, cât ar fi de bun, cât le-ar fi de foame, nici nu se duc măcar să adulmece darul până nu-i mângâi. Lasă totul şi-ţi cer să-i mângâi, chiar dacă le e foame, chiar dacă e mâncarea lor preferată. Am şi eu o căţea care face de două ori pe zi lucrul ăsta, amintindu-mi că eu nu sunt nici măcar ca un câine în faţa lui Dumnezeu, pentru că nu sunt totdeauna în stare să las totul pentru mângâierea Lui (cu atât mai puţin pentru ceva neplăcut pe care l-ar dori de la mine, presupunând că aş înţelege asta măcar cu o minte de câine). Mă atrag irezistibil tot felul de lucruri şi ştiu că Dumnezeu mă aşteaptă să mă întorc şi către El până la urmă, după ce bifez tot restul. Sau când dă vreun necaz peste mine, Doamne fereşte!

Dar am şi un câine. Mă iubeşte dramatic… Când îl mângâi, pur şi simplu plânge, tremură, se tăvăleşte, mă muşcă uşurel. E şi foarte gelos: stă locului până se apropie alţi câini, dar când îşi dă seama că s-ar putea să-i netezesc şi pe ei îl apucă nebunia şi sare pe mine ca să mă aibe doar pentru el. Mai face (sau păţeşte) însă şi altceva, considerat îndeobşte ruşinos de către oameni (ai căror masculi au norocul de a fi lipsiţi de coadă şi umblă de obicei îmbrăcaţi, iar dacă scot limba nu înseamnă neapărat că îi atrage ceva) – de aceea prefer să-l mângâi când suntem numai între noi, bărbaţii.

V-aţi prins? Dacă nu, asta e. Totuşi, într-o lume ideală, în anumite condiţii ar trebui să existe o legătură inadmisibilă între dragoste şi plăcere. De obicei, când sunt pure, ambele dor până la urmă (aşa mi s-a spus). Culmea e că dragostea şi plăcerea unui câine mi s-au părut totdeauna pure, chiar alături de gelozie şi prin totala lipsă de ruşine. Iar ei sunt atât de deştepţi, încât reuşesc să nu-i doară decât dragostea (bănuiesc, cel puţin, că-i doare, altfel de ce ar plânge?).

Dacă ne-ar întreba cineva, vreodată, şi pe noi, postmodernii, ce am vrea să adaugăm la Biblie, eu votez pentru nişte poezii de Leonid Dimov. Nu au ce căuta în Biblie? OK, lasă, nu-i nimic, pot să-l citesc din alte cărţi. Dar nu ne întreabă nimeni, nu i-a întrebat nimeni nici pe alţii când s-au stabilit canoanele, nu aveau cum să ştie ce e bine şi ce e rău, nu-i aşa?

Nu ştiţi de ce tocmai Leonid Dimov? Păi era oniric, şi în vis îl simţi pe Dumnezeu cel mai aproape.

Exemplu de poezie eligibilă pentru canonul postmodern personal:

Trec lemurii în flanc câte doi:
Cete sumbre, de valuri atrase.
Dacă fac nişte paşi înapoi
Mă cuprind dimineţi somnoroase.

Joacă-n inimă vechi veselii:
Dă-mi, din umbra cămărilor, cana
De cleştar rubiniu. Către zi,
Bea-vom iar la o nuntă din Cana.

Te voi prinde de umeri, ascuns
Chiar în larma ospăţului, rece.
Să-mi şopteşti ca atunci: am ajuns
Clipa când doar un suflet petrece.

Traducere imediat după trezire, până nu se risipeşte vraja:
Cortegiul morţii, hidos, implacabil. Dau înapoi, scap în altă scenă, în alt timp. Sunt pescar, sunt vameş, sau poate sunt chiar El? Cine sunt, nu ştiu şi nu contează, dar El este şi acum aici, printre noi, la petrecere. Mă prinde de umeri şi mă întreabă: îţi mai aduci aminte când am fost un singur Duh amândoi? Sau eu fac asta?

Scenariul, regia, Actorul şi figuranţii

Probabil că vă gândiţi la dl Sergiu Nicolaescu, nu-i aşa? Nu, fraţilor, nu!

Ieri, la cercul micilor cineaşti întreprinzători şi angajaţi în lucrări diverse, am avut o revelaţie! Adică, nu ştiu, fraţilor, dacă să-i zic aşa, mai degrabă m-a pocnit aşa, o idee… E drept că mă cam durea puţin capul, din cauză că băieţii au cam exagerat cu amperajul la şedinţa de dimineaţă. Dar nu le port pică, fraţilor, nu trebuie să câştige şi ei o pâine? Da las’ că ies eu de-aici o dată ş-odată…

Aşa, şi cum vă spuneam, m-a lovit aşa un gând foarte ciudat, şi mi s-a părut că scena din grădina Ghetsimani este exact ca o scenă de film! Vasăzică, nu prea se ruga Isus cu voce tare de faţă cu alţii, a făcut-o când l-a înviat pe Lazăr, de fapt a mulţumit Tatălui că L-a ascultat. De multe ori mă gândesc, oare cum se ruga Isus? Dacă aş ştii, aş… Sau… Mă rog, ziceam de Ghetsimani, unde m-a pocnit impresia că parcă văd un film, cu povestitor, comentator, vocea interioară a personajelor… Vasăzică ucenicii parcă adormiseră. Păi atunci cine l-a auzit pe Isus cum se roagă? O fi fost un ucenic (eu îl bănui pe Ioan) care a rămas treaz. Dar nu pot scăpa de impresia că Isus e urmărit de cameră în toată scena.

Dar m-am gândit un pic, şi m-am liniştit, fraţilor. Păi la urma urmei ce contează că a existat un scenariu, o regie, un operator? Scenaristul şi regizorul (eu cred că a fost aceeaşi persoană) au făcut în aşa fel ca mesajul să ajungă până la noi. Aşa se întâmplă cam cu toate filmele, te ia valul şi nu te mai uiţi la toate detaliile, că te interesează mult prea mult acţiunea şi deznodământul, şi ce vrea să comunice actorul din rolul principal, care s-ar putea, ca pe la noi în România, să fie acelaş cu scenaristul şi regizorul.

Şi apoi, am avut iar un vis (tot pentru că am reuşit cumva să palmez pastilele, he he he). Se făcea că eram la Buftea şi mă luaseră ăia figurant la un film despre Isus. Bineînţeles că m-au pus să strig “CRUCIFIGE!!! CRUCIFIGE!!!” (filmul mergea la export). Nu ştiu cum, am trecut direct la scena de pe Golgota, eram numai eu singur pe platou, şi m-am urcat puţin pe cruce, să văd cum e. Dar nu reuşeam să strig replica finală, pentru că nu mi-o mai aminteam. Şi nici nu am apucat să mi-o amintesc, pentru că a intrat chiar actorul din rolul principal pe platou, mi-a zâmbit, şi mi-a spus: Nu mai e nevoie!

Ce muzică ascultă Isus?

Fraţilor, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mă preocupă această problemă. Am încercat s-o discut şi cu sora şefă, dar nu prea am reuşit, că are tot timpul nişte căşti de iPod în urechi (nu le scoate decât dacă i se pare că vorbeşte domnul doctor Şitulescu cu ea; de ce nu-i dă prin cap să înveţe cititul pe buze, nu ştiu, dar e o femeie de toată isprava în rest, când nu foloseşte abuziv cravaşa).

La cercul micilor cercetători cuminţi am dat ieri peste o discuţie absolut fabuloasă pe Net (că avem, fraţilor, nici nu ştiţi cât de bine suntem trataţi aici, chiar v-aş invita să luaţi o vacanţă şi să ne vizitaţi 2-3 săptămâni; aranjez eu să vă dea drumul sora, că mă apreciază în mod deosebit pentru comportament şi pentru că nu sunt violent cu nimeni, şi stau foarte cuminte să-mi facă ăia şocuri – noroc de locaţie, că suntem la ţară undeva şi cade curentul destul de des). Aşa, deci vă rog să vă uitaţi la acest forum, unde nişte anglo-portughezo-germano-saxoni discută pe metri întregi de ecran ce-a vrut Bach de la viaţă, plecând de la titlul unei piese cu titlu neclar. Vasăzică, ei nu ştiu sigur dacă “Jesus bleibet meine freude” sau nu, sau multe alte variante, totul e nesigur fraţilor, şi nu numai la astea 4 (patru, vier, four, quatre, quattro, cuatro, cetîri, sesesekokuku-ngbengdu) vocabule! Asta m-a pus serios de tot pe gânduri, şi ieri am lipsit de la cercul micilor cercetători devotaţi şi cuminţi ai Bibliei. Dar sora nu s-a supărat, nici nu ştiţi cât e de bună uneori, dar nu cred că o înţelege nimeni (în afară de mine) pe aici, pe la serviciul ei.

Pentru cine nu le are deloc cu engleza, frăţiorii mei prea puţin şocaţi electric, vă fac un rezumat succint: vasăzică, băieţii nu înţeleg ce a vrut Bach să zică în titlu, şi nici în versuri:

Isus rămâne bucuria mea, sau

Isuse, rămâi bucuria mea, sau

Isuse, mă rog ca bucuria mea să rămână, sau

Isuse, rămâi, căci Tu eşti bucuria mea, sau

Nu mai aştept decât ca Isus să devină bucuria mea, sau

Isus rămâne cu mine ca să-mi dea bucurie, sau

Isus, bucuria dorinţelor omului, sau

Isuse bucuria omului care Îl doreşte, sau

Isus rămâne bucuria mea pe vecie, sau

Rămâne de văzut dacă Isus va fi pe vecie bucuria mea, sau

Tot ce-mi mai trebuie e ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus chiar este bucuria mea, sau

Mi-aş dori ca Isus să fie bucuria mea, sau

Isus e pe vecie alături de mine, sau

Isus este întotdeauna bucuria mea, îmi curge ca sângele prin vine, este pacea, miezul şi liniştea inimii mele, aaaaaaaaaaaaoooohhhhh!!!!

Se pare că băieţii, disperaţi, au lăsat-o baltă până la urmă şi s-au dus să-şi pună CD-ul cu Dinu Lipatti interpretând varianta pentru pian. Apropo, azi noapte am visat ceva frumos, şi cred că numai din cauză că am scuipat pe furiş pastilele în oliţa de noapte. Se făcea că eu cântam la pian într-un bar din Vestul sălbatic. Fufe, cât cuprinde, cowboys, sheriff and deputies, ce mai, tot tacâmul, era o gălăgie invalidantă. Dar eu cântam chiar “Jesus bleibet meine freude”, că în vis poţi face orice ţi-ai dorit toată viaţa dar n-ai fost în stare. După vreo două măsuri, au început să tragă înspre mine din toate direcţiile. La început mi-a îngheţat pur şi simplu inima de frică, dar am simţit că vine cineva în spatele meu. Mi-a pus o mână pe umeri, şi a dat foaia partiturii, exact atunci când ar fi trebuit.

Şi m-am trezit.

Mă rog, poate mai visez şi altă dată, să văd continuarea… Eu cred că Isus, dacă ar trăi acum undeva prin cartierul de care mi-e cam dor – dar sora zice că să-l uit, că nu aveam apă caldă tot timpul ca aici, şi dacă vecinii fac scandal nu are cine să-i potolească – ar asculta ceva de genul…

Mă scuzaţi, ne cheamă la masă. Vă rog să-mi daţi un mail cu ce credeţi voi că ar asculta Isus, bine? Eu am să pun prima chestie de pe lista mea aici, pentru voi, poate pricepeţi ce vroia Bach să spună.
Hai… vă pup, pa!

Sfântul şi Balaurul

Balaurul ucis de-atîtea ori
De bunii duci ai lumilor aceste
Ascunde-n iris lire de culori
Şi-n fiecare solz cîte-o poveste.

Găsitu-l-am pe-o floare de tulipă
Uscată galben într-o carte veche.
Purta ineluri grele pe aripă
Şi pietre nestemate în ureche.

L-am întrebat: felia de coral
Din ochiul lui ce vrajă nouă ţese ?
Deşi ştiam: un şipot sideral
În solniţe pustii prin după-mese.

Stau şi mă minunez cât de simplu ar fi fost pentru Sfântul Gheorghe ca, măcar în vis, să-l prindă pe Balaur cu o plasă de fluturi, şi să-l pună între paginile unei cărţi dragi, la uscat, pentru un studiu amânat din cauza altor treburi mai importante. Iar mai târziu, într-o seară tihnită, după lupta cu sine însuşi ca să nu mănânce decât puţin seara, evitând îngrăşarea şi lenevirea care-l pândeşte pe orice sfânt la cotitură, să se aşeze sub lampadar, cu o lupă, încercând să ignore talk-show-ul de pe Realitatea, şi să-l studieze pe balaur cu toată atenţia. Cât de surprins ar fi fost, în acelaşi vis poate, să vadă cât de minunat este alcătuit acesta de către creatorul său, necunoscut încă. Cât de bine i se petrec solzii, ce minunate antenuţe (şi microfonaşe, sau alte organe perfecţionate de ascultare) are! Cât de bine se poate el prinde cu gheruţele lui micuţe de orice pradă pe care l-a proiectat cineva să o consume, ca să-şi îndeplinească la perfecţiune rolişorul său în imens de complicatul lanţ trofic al ecosistemului visător! Cât ar fi rămas sfântul de surprins să descopere toate acestea, şi încă multe altele, la un animăluţ pe care-l credea scârbos! Şi poate că şi era, dar nu pentru sfântul nostru din vis, pentru că el i-ar fi mulţumit lui Dumnezeu, poate în aceeaşi seară, sau poate după confirmarea licenţei sale de ucigaş de balauri scârboşi 007, că a dat voie să se întâmple apariţia unei creaturi atât de perfecţionate pentru îndeplinirea planurilor Sale, pe care nu le înţelege nimeni deocamdată. Cert e că, în acel vis din care am să mă trezesc probabil în următoarele 5 minute, sfântul ar fi stat un pic pe gânduri înainte să-i ardă una cu sete altui balaur, şi mai perfecţionat, trimis de nu se ştie cine să-l sâcâie. Nici nu vreau să mai visez la ce ar duce o astfel de ezitare în lupta cu balaurii de ultimă generaţie…

Time. And a Ward.

Da, fraţilor… Am foarte mult timp, aici. Şi salonul e de fapt o rezervă cu două paturi — dar sunt singur cuc, pentru că se pare că nu rezistă nimeni la prelegerile mele din timpul nopţii. Nu ştiu de ce, că nu cred că mă repet sau ceva — poate vorbesc prea tare… Sau nu le place cum cânt? Sigur, nu am o voce prea grozavă, mai ales la joase şi la acute îmi cam alunecă un pic, dar totuşi!

De exemplu, probabil că astă-noapte am cântat, pentru că m-am trezit cu o melodie în minte, şi aş cânta-o şi acum, dar nu vreau s-o supăr pe sora-şefă (excesiv). Se pare că în ultima vreme e supărată pe toată lumea, inclusiv pe mine, preferatul dumneaei — are nişte probleme sentimentale, bănuiesc că legate de un anume bodyguard pe care scrie mare (dar nu atât cât să-i acopere spatele foarte lat) FULL SECURITY SRL. Nu FOOL, FULL! Şi eu am crezut că e greşeală de tipar, dar când am făcut această inofensivă observaţie era să mă aleg cu un baston de cauciuc pe spinare, aşa că vă rog să nu creaţi probleme inutil, lăsaţi aşa, că nu contează decât partea a doua. Adică, noi să fim siguri că nu ne atacă sătenii din jur — au un aer cam flămând, săracii, dar nu ştiu ce meniu avem noi pe aici câteodată…

Deci, ca să nu pierd şirul, am fost adineauri la cercul micilor internauţi solitari, şi îmi face plăcere să şeruiesc (şirul şiroind se şeruie şi şase şarmante şoapte şerpuiesc din Cher…) cu voi melodia respectivă, şi pun şi versurile, pentru meticuloşi — sunt şi pe aici câţiva, sora îi strigă “psycho-patuleee”, cu pauză şi psaihău. Probabil există o conotaţie care îi e dragă, şi bodyguardul se distrează de minune de fiecare dată — adică înainte, acum nu prea mai lasă postul de la poartă.

DECI,

YES — Time and A Word

In the morning when you rise,
Do you open up your eyes, see what I see?
Do you see the same things ev’ry day?
Do you think of a way to start the day
Getting things in proportion?
Spread the news and help the world go ’round.
Have you heard of a time that will help us get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Have you heard of a time that will help get it together again?
Have you heard of the word that will stop us going wrong?
Well, the time is near and the word you’ll hear
When you get things in perspective.
Spread the news and help the word go round.

There’s a time and the time is now and it’s right for me,
It’s right for me, and the time is now.
There’s a word and the word is love and it’s right for me,
It’s right for me, and the word is love.

Frumos, nu? LOVE, NOW! C’mon…

Da. Cert e că mă simt tare singur uneori — adică, să nu credeţi cumva că mă simt mai puternic dacă sunt singur, nu, e vorba că aici nu vine nimeni să mă viziteze… Nici măcar troll-ul… Sora nu prea mai vorbeşte cu mine, mai mult ţipă. Doctorul Şitulescu cred că e la vreo specializare, congres, ceva… M-au uitat cu toţii, ce mai! O fi şi prea departe de… trebuie să meargă cu maxi-taxi… E aglomerat, bagaje multe, costă… De fapt, nici eu nu mai ştiu dacă are cine să mă mai viziteze, dar parcă era cineva mai demult. Şi… cred că îi plăcea… Yes? Yes! Yes! C’mon!