Este râsul nepotrivit cu credinţa? Ne dă voie Dumnezeu să râdem?
Este ceva rău în a râde? Suntem copii dacă vrem să ne bucurăm şi fără lacrimi?
Oare ne putem bucura deplin şi fără să râdem?
A râs vreodată Isus? Cum, de ce, de cine?
The Circus of Heaven
(YES – Jon Anderson)
The day the Circus of Heaven came to town
Local folks lined the streets in a Midwestern town
Waiting anxiously for the parade to begin all around
On the very last day
A unicorn headed the mystical way
Surrounded by what seemed a thousand golden angels at play
Behind were Centaurs, elves, bright fairies all in colours of jade
On the very final day
For what seemed only just a moment in time
Seven solemn flying silvered regal horses rode by
Seven golden chariots in tow, a wonder to behold
The Seven Lords of the Mountains of Time
There then arose where nothing really stood there before
A giant tent rising one thousand feet high frofrom the floor
Towns people flocked inside with their eyes all amazed
To greet the Seventh Lord of the seventh age
A fanfare rang out in an incredible sound
Bringing out the strangest visions perfect harmony round
Any dreams he asked would they like to have seen
From historical or mythical scenes
Then there above their heads just as vivid as life
Each vision transported multitudes inventing light
Grecian galleons, the sack of Troy, to the Gardens of Babylon
A play of millions roared along
The gigantic dreams of Alexander the Great
Civil wars where fbrothers fought and killed their friendship with hate
All seen by Zeus performing scenes in the magical way
The day the circus came to town
Outside great animals as tame as the trees
Angels high in starlight dancing streets
Turning their colours with indigo and gold
Dropping violet, red and emerald snow
As the circus finally changed its invisible course
A new world to be found
On the dreamy ground we walked upon
I turned to my son and said
Was that something beautiful, amazing, wonderful, extraordinary
beautiful?
Oh! It was OK!! But there were no clowns, no tigers, lions or bears,
candy-floss, toffee apples,
no clowns…
În Chip co-răspunzător 
30/05/2009 la 11:46 pm
Cred ca a ras de mine in perioada in care am luat prea in serios predicile din copilarie si am crezut ca lumea se termina pe la anul 2000, printre altele.
O mai fi ras si cand m-am torturat ani in sir dorindu-mi sa „evanghelizez” pe pacatosii de colegi ortodocsi (desi nu am trecut la fapte lucru care m-a salvat totusi)
Isus a ras mult dar asistentii de productie au taiat bucata asta de film ca nu se potrivea cu atmosfera de sfarsit de lume iminent de dupa moartea Lui.
27/06/2009 la 7:01 pm
ce noroc pe tine ca te-ai oprit cand o trebuit! probabil n-ai acest talent de-a spune si altora despre cristos (ca nu toti il au. nici eu nu-l am.), dar te rogi si plangi pt suflete lor, nu-i asa?
31/05/2009 la 12:25 am
Mulţumesc, Sam. Ce spui tu mă linişteşte, pentru că mie îmi vine des să râd, şi mi-era frică să nu fie o chestie demonică, sau pur şi simplu în dezacord cu a fi creştin.
31/05/2009 la 1:08 pm
Domnul a ras si s-a bucurat. Nu cred ca a ras vreodata de cineva.
31/05/2009 la 5:02 pm
Mulţumesc şi ţie, GG. Se poate râde de cineva fără dispreţ? Are asta vreo importanţă sau nu?
31/05/2009 la 5:24 pm
GoodGospel,
Si eu radeam de fetele mele cand erau mici si faceau confuzii sau puneau intrebari „incuietoare”. Nu inseamna ca le dispretuiam.
Sa nuantam deci 🙂
31/05/2009 la 8:24 pm
Rasul trebuie sa vina intotdeauna in urma bucuriei. Sunt unii parinti care se distreaza copios atunci cand „pruncii” lor isi ijura proprii copii. Sunt oameni care rad din belsug cand un batran aluneca si-si sparge capul de asfalt. Sunt tineri care rad fara oprire datorita unor prafuri. Rasul, vine din interior, in urma unei stari de bucurie, de satisfacere, dar poate sosi si din directie malefica.
31/05/2009 la 9:15 pm
Dar a râde de noi înşine? Nu este ceva benefic?
31/05/2009 la 9:47 pm
De mine insumi, intr-adevar mi s-a intamplat destul de multe ori sa rad de ceea ce am crezut, de ceea ce am spus si de reactiile dintr-un anumit timp. Rad in fiecare zi si ce-i bine nu rad pentru acelasi lucru de prea multe ori 🙂
01/06/2009 la 7:37 am
In Psalmul 2:4 Domnul ride de pretentiile si sfaturile „imparatilor pamintului”
„Cel ce sade in ceruri ride, Domnul isi bate joc de ei.”
Cred ca da, Domnul ne da voie sa ridem. Este bine sa ridem cu altii si eventual de noi, dar nu de altii.
01/06/2009 la 9:17 am
Vă mulţumesc, domnule Busan. Ce mă preocupă este faptul că, uneori, râsul este o pornire greu sau chiar imposibil de stăpânit, chiar dacă eşti conştient că e greşită. Domnul Cruceru are o părere oarecum specială despre ironie – care automat implică şi râsul, chiar dacă uneori sarcastic –, pe care o vede chiar şi la Isus. Am protestat şi eu la vremea respectivă (http://mariuscruceru.ro/2009/02/23/fericirile-si-elevanta/), tot pentru că nu mi se pare compatibil cu Isus, dar nu m-am lămurit pe deplin.
01/06/2009 la 9:18 am
Practic, sper că Domnul ne iartă râsul dacă nu este din batjocură şi dispreţ, chiar dacă râdem de cineva…
02/06/2009 la 8:57 am
Isus nu a ras de farisei si carturari atunci cand era ironic cu ei?
Nu stiu daca a ras de ei cand nu au putut sa omoare cu pietre pe femeia prinsa in curvie, nu stiu daca a ras cand i-a dat replica lui Simon cu privire la primirea de care a beneficiat in casa lui, nu stiu daca a ras de marele preot in ziua judecarii, dar nu cred ca s-a putut abtine sa nu rada la raspunsul lui Nicodim ca ar trebui sa se intoarca din nou in pantecele maicii sale 🙂
02/06/2009 la 12:16 pm
Mulţumesc, Cristi.
Hmmm, se pare că se poate râde de literalişti… Posibil, dar mie mi-a ajuns cât am râs până acum, cu şi fără voie. Câteodată înfurie mai mult râsul decât cuvintele aspre, chiar dure. Nu ştiu să găsesc proporţia convenabilă între tonuri şi expresii, astfel încât să pot trezi atenţia, să pot comunica cu intensitate, dar fără să rănesc şi fără să înfurii. Şi cel mai rău e că nu pot repara în urmă.
02/06/2009 la 6:18 pm
Poate e si o problema a noastra a balcanicilor ca nu prea stim sa gustam ironiile si nu realizam proportiile si tonurile.
Cand eram mai tanar mi se parea cam dur umorul britanic… acum nu mi se mai pare asa de dur… poate ca mi s-a mai copt mintea? Sau poate ca am mai inteles o bucata dintr-o altfel de cultura/civilizatie?
03/06/2009 la 10:29 am
Eu mă consider carpatin… dar mi-ar plăcea să mă fi născut northumbrian sau devonian!
26/06/2009 la 1:24 pm
FILOCALIA:
Începutul pieirii monahului este râsul şi lipsa fricii. Când te vezi stăpânit de râs, cunoaşte-te în adâncul relelor şi în adâncul iadului. Râsul scoate afară fericirea lui Hristos, el nu zideşte ci topeşte toate virtuţile. Râsul întristează Duhul, corupe trupul, vatămă sufletul, întunecă înţelegerea, scufundă în noroi conştiinţa, înăspreşte şi împietreşte inima, face rugăciunea neprimită. (Râsul este semn de superficialitate, semnul lipsei de reflexie, de neobservare a insuficienţelor proprii, a neîmplinirii datoriilor faţă de Dumnezeu şi de alţii.) Monahul pricinuitor de râs (glumeţ) este urât în faţa lui Dumnezeu, privit cu scârbă de îngeri, gol de toată virtutea, îmbrăcat în ruşine, unealtă a diavolului şi vatră a morţii. Râsul este duşmanul înfrânării şi prietenul demonilor, desfrânării, ruşine, osândă a celui câştigat de el. (Râsul nu vede realitatea profundă şi grija de-a rămâne în unirea cu ea, de a înainta spre ea şi în ea.) Râsul risipeşte sufletul şi aduce căderea grabnică a trupului, dispreţuieşte pacea şi se bucură de lupte între oameni. Glumeţul caută moartea şi doreşte pierzarea; el îşi pregăteşte chinurile veşnice şi grabnică pieire. (viaţa redusă la cele ale lumii şi la cele plăcute ei, se simte bine în monotonia lumii, echivalentă cu moartea spirituală; el acoperă această monotonie, dar cât timp va putea-o face?) Râsul este tulburarea Bisericii, pricinuitor al ruşinii, aduce defăimarea şi dispreţul, este creatorul minciunii şi batjocorirea adevărului. (Râsul nu ia în serios nici o valoare; priveşte cu îngăduinţă toate relele, orice dezordine sau luptă între oameni – este deci o armă a diavolului.) Râsul nu recunoaşte ceea ce s-a împlinit cu adevărat, ci născoceşte minciuna. Râsul goleşte sufletul de orice conţinut, de orice gândire, de orice relaţie serioasă cu alţii. Râsul opreşte simţurile de a lua contact cu realitatea. Râsul este păcatul neîncetat şi un cui în suflet, sabia diavolului şi o seceră pustiitoare. Râsul este necunoaşterea Scripturilor, mânie neîntârziată, strâmbarea cuvintelor adevărate, alegerea a ceea ce este nedrept. Râsul este mişcarea între cele rele schimbătoare şi cugetarea vicleană; râsul este foc nestins şi pedeapsă pierzătoare, cursă multiplă şi lipsa vieţii. (Este lipsa unei vieţi adevărate. El nu se adânceşte în bogăţia vieţii, nu simte trebuinţa să o pătrundă, să o cunoască.) râsul este vieţuire amăgitoare, năvala desfrâului, hambar de înduri rele şi magazie de înţelesuri urâte. Râsul este lipsit de gândul morţii şi de cugetarea la chinurile veşnice. (Dacă mila noastră este trezită nu de cel ce râde, ci de cel trist, cu atât mai mult trezeşte cel trist şi temător mila lui Dumnezeu. Cel ce râde trezeşte compătimirea lui Dumnezeu, dar nu mila care-l poate mântui, ci doar compătimirea unită cu constatarea că cel ce râde se pierde.)
02/07/2009 la 2:16 pm
„When a thing is funny, search it carefully for a hidden truth.”
G.B. Shaw
02/07/2009 la 4:23 pm
: ) rasul e ca stergatorul de parbriz: nu opreste ploaia, dar te ajuta sa mergi mai departe. (Jeanne Wasbro)
25/09/2009 la 12:04 pm
Dumnezeu deacord cu rasul,atata timp cat nu jigneste pe nimeni
25/09/2009 la 1:05 pm
Bănuiam eu… Problema mi se pare faptul că nu prea poţi să te abţii de la râs. Dacă situaţia pune pe cineva sub reflectoare (deci nu neapărat o situaţie creată, voit sau nevoit, de tine) poţi jigni fără să batjocoreşti.
25/09/2009 la 1:08 pm
Nu ma refeream la exceptia ta.:)
25/09/2009 la 1:38 pm
Mulţumesc pentru credit, dar sunt cam falit… Aş vrea să fiu o excepţie, sau să fac una-câteva, dar am un chef nebun să ironizez fără să jignesc, şi încerc să compensez prin autoironie (de care nu se ştie dacă râde cineva sau nu, d-apăi să râdă cu aceeaşi intensitate cu care o fac eu). Necazul cu jignitul e că nu depinde numai de sursă, ci decisiv de ţintă. Şi dacă dai bună ziua poţi să jigneşti pe cineva (prin ton/intonaţie, atitudine, limba aleasă, accent, privire, zâmbet şi felul zâmbetului, oră, dată, ignorarea surzeniei, ignorarea persoanei, ignorarea părinţilor sau bunicilor acesteia, ordinea de adresare şi altele).
25/09/2009 la 1:41 pm
Ok sunt gume bune unde nu se supara nimeni si un om destept stie sa le faca.Eu ma refeream aici la glumele exagerate.Pt ca la urma urmei exista o limita care depinde de omul pe care il ai in fata.
25/09/2009 la 1:48 pm
Ideal ar fi ca persoana de care se râde să ştie părerea lui Bernard Shaw: E nostim? Caută un sens mai adânc…
25/09/2009 la 1:51 pm
M-am ramolit… ăăăă… e mai sus… ăăăă… A! E! Lasă!
10/01/2011 la 12:35 am
cititor zilnic al blogului….foarte incantat de ceea ce ai scris … tine-o tot asa multumesc
13/01/2011 la 12:52 pm
Mulţumesc şi eu! Din păcate (sau din fericire) nu pot scrie zilnic, poate deocamdată…