Dumnezeu ca ultraj

Psalmul 82
1. (Un psalm al lui Asaf.) Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor.
2. „Pînă cînd veţi judeca strîmb, şi veţi căuta la faţa celor răi? –
3. Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate nenorocitului şi săracului,
4. Scăpaţi pe cel nevoiaş şi lipsit, izbăviţi-i din mîna celor răi.”
5. Dar ei nu vor să ştie de nimic, nu pricep nimic, ci umblă în întunerec; de aceea se clatină toate temeliile pămîntului.
6. Eu am zis: ,,Sînteţi dumnezei, toţi sînteţi fii ai Celui Prea Înalt.
7. Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.” –
8. Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pămîntul! Căci toate neamurile sînt ale Tale.

Răni şi untdelemn

Isus a luat cuvîntul, şi i-a zis: ,,Ce vrei să-ţi fac?” ,,Rabuni”, I-a răspuns orbul, ,,să capăt vederea.”
Mulţi dintre ei ziceau: ,,Are drac, este nebun; de ce-L ascultaţi?”
,,Nu sînt nebun, prea alesule Festus,” a răspuns Pavel; ,,dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite.”
Nimeni să nu se înşele: Dacă cineva dintre voi se crede înţelept în felul veacului acestuia, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept.

Schumann – Violin Concerto (de citit înainte să ascultaţi…)

(NOTĂ: Dacă apare un mesaj de eroare repetaţi clicul în fereastra youtube.)


Matei 18 — Întrebări (2)

5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Oare ce fel de copilaşi se aflau în apropierea lui Isus şi a ucenicilor Săi? Probabil din cei mai umili, săraci, poate chiar orfani, fără învăţătură…
Credeau în El… Cum poate crede un copilaş, când credinţa e ceva atât de mare, de greu, de complicat, de înalt, de necuprins? Ştiau ce ar trebui să creadă şi ce nu? Oare cunoşteau scripturile, oare erau învăţaţi de cineva? Posibil, dar erau doar nişte copii, nu puteau înţelege mai mult decât nişte copii, nu puteau şti foarte multe detalii, nu-şi puteau pune foarte multe întrebări. Dacă auziseră scripturile, dacă li se vorbise de Mesia, asta fusese de ajuns ca ei să creadă că Isus era Acela care trebuia să vină, care să aducă ostroavelor vestea cea bună.
Vestea cea bună? Cât de puternic poate simţi un copilaş apăsarea păcatului, teama morţii, durata veşniciei? Ce este păcatul într-un copilaş? A simţi sau a face ceea ce i s-a spus că nu e bine. Dacă i s-a spus. Sau dacă simte singur că nu e bine, pentru că toţi avem Legea în inimă şi pe buze, de la început.
Dar Isus spunea tuturor celor pe care îi vindeca să nu spună mai departe. Oare le spunea copiilor că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu? Oare ei asistaseră la minunile Lui? Sau poate că, pur şi simplu, simţeau. Copiii nu pot păstra secrete, dar pe ei nu îi crede nimeni, cu atât mai mult când spun “L-am găsit pe Mesia, Fiul Celui Preaînalt!”. Ce ştiu copiii? Nu ştiu, dar cred… ce nu crede nimeni.
Dar, dacă ne gândim un pic, oare nu chiar TOŢI oamenii am fost, vor fi, asemenea acelor copilaşi? Nu chiar, pentru că, dacă Legea o avem cu toţii de la început, despre Mesia nu ni se spune tuturor, deci cum am putea crede în El? Atunci, de vină suntem tot noi, toţi cei care nu spunem despre Mesia tuturor copiilor aflaţi la îndemâna noastră. Deci toţi suntem vinovaţi, e vai de noi! Pentru că ne vedem de tot felul de treburi, în loc să umblăm în toată lumea după copilaşi, să le spunem despre Isus, dacă părinţii lor nu le spun la vreme. Sau nu îi convingem pe adulţi că trebuie să se facă din nou copii, şi să creadă în El! Prin noi toţi vin prilejuri de păcătuire, pentru că nu facem tot ce depinde de noi, sau chiar facem mult, mult mai rău, şi-i ducem la păcat pe copii, arâtându-le ce facem noi, care nu mai suntem copii, deşi am putea şi ar trebui să ne facem. Vai de noi, şi vai de lume!
Ce facem dacă ceea ce ne duce la păcat nu este vizibil, nu se poate amputa, scoate, lepăda, sau este unic, fără pereche, indispensabil vieţii? Creierul, de exemplu? Inima? Oraganele sexuale nu au nici o importanţă, liniştiţi-vă, fără creier şi inimă nu pot duce pe nimeni la păcat, doar, eventual, la epuizare. La fel pancreasul, splina, diverse organe şi glande ne-pereche. Poate măcar o parte din suflet — dacă admitem că locuieşte în inimă şi creier — se poate lepăda, prin lobotomie, ablaţie, protezare… Oricum, n-am auzit pe nimeni să predice lepădarea fizică, palpabilă, vizibilă, chirurgicală. Am auzit însă de o sfântă care chiar şi-a scos ochii. Mai mult nu ştiu, dar nu cred că a reuşit ce şi-a propus pentru viaţa aceasta, după câte am auzit despre diavol. O deplâng, pentru că bănuiesc că a suferit nu numai fizic, şi cred că nu mai era copil când a făcut-o. Poate trebuia mai întâi să-şi scoată un singur ochi, şi să vadă ce se întâmplă? Foarte probabil ar fi urmat al doilea. Sau poate sunt eu prea puţin copil? Dar cine dintre noi crede că, indiferent ce s-a întâmplat în mintea şi în viaţa ei după aceea, va fi aruncată în focul gheenei?
Versetele 5+8+9, împreună cu altele care vorbesc de cum se unesc doi oameni într-un singur trup, se pot citi într-un mod foarte surprinzător, ca şi cum ar fi gândite pentru cei divorţaţi care au un copil. În orice caz, şi pentru aceştia…

Lângă porţile Nopţii


[Muzica din Romeo şi Julieta (compusă de Henry Mancini).]

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Langă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbră tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Dar copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte, dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta – poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui – să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles – îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală – acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai „frumos” aşa…

Cows, boys and eagles

Acest cântec al lui John Denver mi-a bântuit adolescenţa, dar îl simt la fel de aproape şi azi. L-am ascultat o singură dată împreună cu altcineva, dar acum sunt mult mai înţelept decât în adolescenţă… Atunci aş fi spus că nu prea sînt, acum aş spune că sunt alt cineva, aproape o dată pe oră altul.
Pe atunci încă visam că zbor – da, în somn visam asta destul de des (auzisem că este un semn de boală rară, dar nu cred – voi visaţi că zburaţi?). Nu zburam ca un vultur, era ceva ca un fel de înot, stil crawl la foarte mare înălţime, destul de jos ca să mai văd florile şi copacii, destul de sus ca să scap de ceea ce mă urmărea în vis. (Oare ce fel de gând ciudat a dus la botezarea unui stil de înot rapid cu un cuvânt specific uscatului şi repulsiei?). Uneori mai visam că pot alerga precum astronauţii pe Lună, cu salturi uriaşe, înalte, domoale… Dar acu’ s-a isprăvit, zisei eu cu glas sfârşit, ridicând din picioruş. Totuşi, mai sper să revină. Nu vara, ci visele cu zbor.

Versurile ascund un Nume care este mai presus decât oricare alt nume.


LOOKING FOR SPACE

On the road of experience, I’m trying to find my own way.
Sometimes I wish that I could fly away
When I think that I’m moving, suddently things stand still
I’m afraid ‘cause I think they always will

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

All alone in the universe, sometimes that’s how it seems
I get lost in the sadness and the screams
Then I look in the center, suddently everything’s clear
I find myself in the sunshine and my dreams

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

On the road of experience, join in the living day
if there’s an answer, it’s just that it’s just that way

When you’re looking for space
And to find out who you are
When you’re looking to try and reach the stars
It’s a sweet, sweet sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
But sometimes I’m deep in despair
Sometimes I fly like an eagle,
like an eagle
I go flying flying

Culmea pocăinţei

Oare de ce sunt atât de supăraţi pocăiţii pe cei mai păcătoşi decât ei?
Logica pocăinţei depline poate că ar trebui să fie „Sunt atât de păcătos, încât nimeni nu e mai jos decât mine”. Din păcate, nu se poate împlini cu adevărat aşa ceva, pentru că ne-am apropia prea mult de Dumnezeu, care este Maximul Absolut – Cel care nu poate fi mai puţin decât este. Dacă am ajunge la rădăcina pocăinţei – asumându-ne minimul de sfinţenie – am semăna, deci, surprinzător, cu El – căci nu am putea fi mai puţin sfinţi decât suntem. Deci trebuie să ne împăcăm cu ideea că sunt alţii chiar mai păcătoşi decât noi, oricât ne-am pocăi! Dacă sunt vrăjmaşi ai Lui, poate că îi urăşte, poate că nu mai au nici o şansă, poate că le va spune că sunt pui de năpârci. Dar dacă sunt cu mult mai păcătoşi decât noi şi dintr-o dată îşi dau seama, pocăindu-se „de acolo”, din apropierea minimului absolut al sfinţeniei? Poţi iubi pe cineva care este sau va fi peste o clipă mai aproape de Dumnezeu decât tine? Poate afundându-l şi mai tare în păcat, de unde ar putea ţâşni în lumină alături de îngeri? Sau aducându-l mai aproape de tine…

%d blogeri au apreciat asta: