Arhetipuri vegetale

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Frântură-în-viaţă

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare – iedera şi viţa de orice fel – îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa „materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic – era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau „mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

treeknees

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă – aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

flower

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.

Anunțuri

9 răspunsuri to “Arhetipuri vegetale”

  1. sam Says:

    Nice one!
    Nu stiam ca scrii poezie.
    Mi-ai adus aminte din nou ca imbatranesc pentru ca pe masura ce trece timpul devin tot mai interesat de natura si tot mai putin de oameni…

    • agnusstick Says:

      This is tough! Acum aflu că mă citeşti pe sărite… Încă un motiv de poezire!
      Destul de neplăcută partea cu oamenii, pentru că pe măsură ce îmbătrânim depindem tot mai mult de interesul lor pentru noi. Măcar pe vremea arhatului (this is not a typo!) puteai să pleci în pădure, junglă, savană etc., ca elefanţii care-şi simt sfârşitul aproape. Acum unde să te mai duci? Dai peste tot de oameni, şi deranjezi. Reprezinţi an issue of ecological disposal.

  2. A.Dama Says:

    Postarea ta mi-a amintit de un articol de-al meu. Gata, m-am lămurit! Autoreferenţialitatea asta e indusă. 🙂

    Şi mi-a amintit de un pps cu copaci insoliţi, primit mai demult. N-am găsit exact aceleaşi imagini, dar aici sunt câteva dintre ele.

    În orice caz, ignorarea celorlalţi nu e cu putinţă, ca să fie existenţa (sau slava) pură. Uneori conştientizăm forţele care acţionează prin oameni (pe când ei sunt marionete), şi-atunci punem dezgustul în cârca forţelor celora, dar de cele mai multe ori ni se face rău de… în fine…

    Să revin la regnul vegetal… Altoiul în Viţă, chiar dacă doare, fiindcă eşti rupt de undeva şi sădit altundeva, e o durere de dorit.
    (Oups! Neplăcut fonetismul uneori!)

  3. agnusstick Says:

    Nu mă atrăgea ignorarea celorlalţi, dimpotrivă, mi-ar fi plăcut să ne uităm unii la alţii aşa cum cred că se uită El chiar la cele neştiute sau dispreţuite ale lumii. În definitiv, orice existenţă şi-a atins deja scopul de a-L slăvi încă de la primele ei clipe – există, în pofida nimicului, din pricină că El este şi doreşte să fie lumile pline de gândurile Sale.

  4. A.Dama Says:

    Poate să fie pline lumile de cuvintele Sale… Fiindcă ele sunt capabile să transforme imaterialul în material.

  5. agnusstick Says:

    Aici e o discuţie postmodernă… A fost o vreme când mă chinuiam să gândesc fără cuvinte. Cere un efort imens de concentrare, dar mintea nu-mi putea face asta mai mult de câteva zeci de secunde, minute în cel mai bun caz, cu întreruperi. Unii spun că limbajul ne formează, că nu este deloc indiferent sau neutru faţă de gândirea în sine. De aceea probabil că nu prea pot citi cu plăcere decât versiunea Cornilescu – are multe cuvinte de origini care ne-au format aşa cum suntem. La ceasul, iară nu la ora aceasta, când nu ne mai putem desprinde de trecut decât englăsuind ceea ce pe vremuri franţuziceam sau slăveam prin tăcere.

  6. A.Dama Says:

    Nu ştiu cum e să gândeşti fără cuvinte. Şi dacă o faci în culori, în reprezentări de orice fel, există un suport lingvistic activat… Fiindcă, văzând cu ochii interiori lumina, procesezi automat cuvântul „lumină”, nu ştiu cum ar fi să se anuleze complet acest proces lingvistic. Îmi pot, în schimb, da seama cum e să vorbeşti în alte limbi. Acolo există suport lingvistic, însă nu şi o corespondenţă comună între signifiant şi signifié.
    Cum e să fiinţezi în absenţa cuvintelor, a Cuvântului? O imposibilitate…

  7. agnusstick Says:

    Păi te desfiinţezi, şi gata. Revii la Cro-magnon (http://en.wikipedia.org/wiki/Cro-Magnon) şi în Peştera cu oase (http://en.wikipedia.org/wiki/Pe%C5%9Ftera_cu_Oase), şi poate din cauză că nu poţi vorbi şi nici nu-i înţelegi pe alţii te apucă furia exterminării celor care nu sunt ca tine, fie ei şi neanderthalieni. De ce oare când ajungi la cuvinte, ba chiar la un limbaj elevat şi la Cuvânt, tot te mai bântuie furia asta câteodată?
    NOTĂ: pers. II sing. fig. retorică.

  8. agnusstick Says:

    În lumina articolului scris de Vlad Mureşan http://vladmuresan.wordpress.com/2009/09/14/jung-si-sistemul-arhetipurilor/, titlul corect ar fi „Imagini arhetipale din regnul vegetal”. Dar parcă e mai poetic titlul iniţial…


Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat asta: