Romani 15:11

John Denver avea sânge de indian, dar cânta ca un lonely cowboy — avea nevoie de cuvinte pentru cântări, poate mai puţin pentru dialoguri, poate deseori pentru monologuri ascultate doar de Marele Spirit.
După cum veţi vedea mai jos, rugăciunea Tatăl nostru are câteodată nevoie de spaţiile largi ale preeriei… Încercaţi s-o spuneţi ca indienii între zgârie-norii de pe Wall Street? Se poate, dar trebuie să vă orientaţi pe direcţia corectă. Deci…
(Scuze, dar trebuie două clickuri, se poate vedea doar pe Youtube.)

Vive le charbon!

Vers les docks où le poids et l’ennui
Me courbent le dos
Ils arrivent le ventre alourdi
De fruits les bateaux

Ils viennent du bout du monde
Apportant avec eux
Des idées vagabondes
Aux reflets de ciels bleus
De mirages

Traînant un parfum poivré
De pays inconnus
Et d’éternels étés
Où l’on vit presque nus
Sur les plages

Moi qui n’ai connu toute ma vie
Que le ciel du nord
J’aimerais débarbouiller ce gris
En virant de bord

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil

Dans les bars à la tombée du jour
Avec les marins
Quand on parle de filles et d’amour
Un verre à la main

Je perds la notion des choses
Et soudain ma pensée
M’enlève et me dépose
Un merveilleux été
Sur la grève

Où je vois tendant les bras
L’amour qui comme un fou
Court au devant de moi
Et je me pends au cou
De mon rêve

Quand les bars ferment, que les marins
Rejoignent leur bord
Moi je rêve encore jusqu’au matin
Debout sur le port

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil

Un beau jour sur un rafiot craquant
De la coque au pont
Pour partir je travaillerais dans
La soute à charbon

Prenant la route qui mène
A mes rêves d’enfant
Sur des îles lointaines
Où rien n’est important
Que de vivre

Où les filles alanguies
Vous ravissent le cœur
En tressant m’a t’on dit
De ces colliers de fleurs
Qui enivrent

Je fuirais laissant là mon passé
Sans aucun remords
Sans bagage et le cœur libéré
En chantant très fort

Emmenez-moi au bout de la terre
Emmenez-moi au pays des merveilles
Il me semble que la misère
Serait moins pénible au soleil…

Capitol

Încheiat.  Urmează o nouă pauză, poate ultima, poate foarte scurtă.
Nu mai are rost să şterg totul, oricum nu se şterge. Sau are?
Exces de comunicare înseamnă saturaţie de oameni şi preaplin de neînţelegere. De ce aş mai vrea o porţie?
Dacă şi ce este acum în mine face rău cuiva, ce urmează?
Poate un blog al tăcerii la fel de inutilă precum vorba. Mie nu-mi ajută la nimic, dar asta e destul de bine faţă de infinitele posibilităţi de a fi mai rău. Plastic şi abstract, steril şi sceptic. Câini. Munţi. Flori, copaci. Orice altceva decât oameni.

Torrents of Milk and Honey

Milk: Honey, cum se numea acum 2000 de ani însuşirea în mod sistematic a rodului activităţii cuiva care nu-ţi acordă această permisiune, ba chiar face scandal şi încearcă din răsputeri să scape?

Honey: Muls?

Milk: Honey!

Cum să aplicăm tratamente fidele durerii

Firma NYCOMED, probabil în pregătirea lansării unui lanţ de farmacii destinate creştinilor fideli dolorismului, desfăşoară un percutant program publicitar în policlinici, profitând şi de aglomeraţia cauzată acolo de tot felul de viruşi.

Ce ne oferă aceşti adevăraţi prieteni ai credinţei? Un tratament în două faze, foarte uşor de aplicat fără nici un fel de asistenţă duhovnicească sau medicală.

Astfel, pentru a ne bucura de nici mai mult nici mai puţin decât de 8 ORE DE DURERE musculară sau articulară neîntreruptă, relaxându-ne în tot acest timp (deoarece efectul nu necesită efort suplimentar), este suficient să ne aplicăm un plasture! Atenţie, este vorba de PLASTURELE ROŞU. Simplu de reţinut.

Câteva explicaţii farma-copeici ne vor ajuta să înţelegem mai bine ce se întâmplă.

Plasturele-minune (iată, există minuni în zilele noastre!) se aplică pe cap, într-o regiune cât mai cheală, având grijă ca suferindul să-şi păstreze facultăţile vizuale intacte. În clipa următoare, saicina şi glycol-salicilatul încep să dea naştere la dureri ameliorate, precum şi la fenomenul de disc-om-fort (voi contacta firma producătoare pentru elucidarea acestuia din urmă — cred totuşi că e vorba de întărirea senzaţiei de rotunjime, de plenitudine omenească din cauza durerii; este exclus să fie de fapt o greşeală de tipar, disconfortul ar putea apărea doar la slăbirea suferinţei, deci nu e cazul). Ce este şi mai minunat e faptul că, deşi plasturele e local, durerile apar în toată regiunea musculaturii, articulaţiilor şi tendoanelor (vă daţi seama, ce extaz pentru creştinii culturişti…). Trebuie însă respectată cu stricteţe contraindicaţia evidentă de aplicare în regiuni desecrate, întinate, ruşinoase: plasturele nu dă dureri în aceste zone penibile. În schimb, zona sacro-sacrată şi ceafa, mai ales (nu ştiu exact din ce motive, poate fiind diametral opusă frunţii), suferă intens.  Ca un bonus malus, superba realizare farmaceutică oferă şi căldură, fierbinţeală, agitaţie pur spirituală (ştiut fiind faptul că telefoanele fierbinţi şi chatul impur sunt odioase grupului-ţintă).

Dar asta nu e totul! Aceeaşi firmă vine cu un alt plasture, PLASTURELE ALBASTRU, ce se aplică imediat după încetarea celor 8 ORE, da, 8 ore pline de arsură, la capătul cărora suferindul se simte uşor traumatizat, dar nu vrea să cedeze!

În mod cu totul incredibil, acest al doilea plasture face ca durerea să se conserve, îngheţând la intensitatea plasturată anterior!

Nu ştiu ce s-ar mai putea spune, decât că am impresia că cererea va depăşi cu mult oferta, deoarece suntem o ţară extrem de creştină şi ne perfecţionăm continuu. Dar pentru astfel de minuni, nu văd de ce nu am reveni la sănătosul nostru obicei de a ne lăsa sacoşa la coadă pe timpul nopţii.

Adoraţie lexicologică

Ce doreşti de la mine, stimabile?
Pentru ce mă turmentezi
Atât pe timpul zilei
Cât şi în orele destinate
Odihnei?
Nu mă mai scana
Cu ochiul tău infraroşu
De furie
Şi cu laserele tale multicolore
Datorită sentimentelor confuze şi amestecate
Faţă
De mine! Hotăr-ăşte-te odată!
Pune limită şi graniţă:
Până unde intenţionezi să
Mă laşi
Să pătrund
Cu insuficientele mele mijloace
Logistice?
Nu vezi oare că ţin la tine
În felul
Meu?
Afecţiunea asta
Trece peste afect,
Ba chiar aş putea să mi-o reprezint
Ca pe un sentiment autentic, intens şi
Repetabil în condiţii rezonabile
De viaţă şi de trai!
Nu observi oare, sincer întreb,
Că aştept anxios
Ziua când Telejurnalul
De la Ora Cinci
Va fi despre
Activităţile tale?
Am luat la cunoştinţă
Destul, apreciez — dar numai tu
Iei decizia finală, desigur
Nu comentez.
Conştientizez acut faptul că
Iniţial era un discurs logic
Care ulterior a devenit
Corpolent,
Ba aş merge până-ntr-acolo
Încât aş insista
Să fac perfuzie zilnic
Cu colesterolul tău,
Venă cu venă, până la infarct!
E prea mult, indiscutabil,
Dar cererea mea, pe care o aplic
La ghişeul tău închis deocamdată
Până la reorganizare şi restructurare,
Ar fi să-mi îmbunătăţeşti cordul
Astfel încât
Să nu mai fie nevoie
De prea mult creier (ajung 250 de grame,
Dar să fie mereu
Proaspăt, mi-e frică de
Toxiinfecţie
Mai mult decât de inaniţie).
Da,
Păstrătorule şi
Recuperatorule!
Dacă se poate,
In-suflă-mi fonemele tale
În sistem, deteriorându-mi eventual
Simţul acustic,
Ca să le metabolizez
Definitiv!
Să se producă un jet
Beget, hidrofil,
Îndreptat cu axa direct
Spre azimutul unei găuri
Negre, care ţi-o plăcea
S-o habitezi într-o companie
De elită.
Implementează inexorabil
Tot ce-ţi trece prin minte,
Indiferent de zona de
Acţiune
Şi lasă să treacă
Reacţiunea mea
Nenotificată, deoarece mai închid şi eu
Ochii la dezagremente!
Da, te recunosc oficial ca
Proprietar şi administrator,
Comandant Suprem
Al tuturor mulţimilor de mulţimi
Vide şi nevide, unele avide,
Altele gravide în sensul bun,
Al cuvântului.
Da, întocmitor al listelor finale
Cu persoane ştampilate,
Dumneata eşti în posesia
Lexemelor
Bio şi Eco
Fără termen prestabilit!
Ci reşapează-mă odată calumea,
Ca lumea să-ţi recunoască
Atributele!
OK?

În luptă cu ficţiunea obligatorie

Unde şi cum m-am regăsit în textul lui Teofil Stanciu?

Îmi plac textele cu morală, măcar spiritualizantă, dar rămân mereu conştient că morala respectivă poate fi doar un exerciţiu de retorică, şi că poate fi înlocuită cu alte morale. Ştiu de foartă multă vreme că nu-mi pot fixa la podea adevăratul suflet, dar nici nu vreau asta — poate că adevăratul meu suflet nu s-a întins încă până la hotarele sale.
Îmi plac lucrurile şi spusele semnificative. Mă doare relativitatea, dar o cultiv şi o subminez încercând să aduc tot timpul ceva semnificativ la supafaţă. Sensul religios mă surprinde plăcut în tot felul de lucruri, şi îmi face plăcere să-l fac auzit, uneori gălăgios, mult mai gălăgios decât liniştea şi pacea de iesle în care uneori l-am descoperit.
Îmi trăiesc povara propriului creştinism, pentru că ceea ce ar trebui — să fac, să afirm, sau chiar fac sau afirm sau ştiu sau cred că am înţeles — îmi este de fapt interzis şi intangibil, dincolo de limitele mele şi totuşi nu îndeajuns de departe ca să renunţ la dorinţă. Foarte rar vreau să fac ceea ce se aşteaptă de la mine.
În capul organigramei pe care am aprobat-o se află Dumnezeu, dar ştiu că ar trebui să mă dea afară, pentru că nu am rezultate. Nu accept intercesori de nici un fel.
Mă fugăreşte, dar nu peste tot şi nu tot timpul, mărturia pe care ar trebui s-o dau în faţa oamenilor. Dar nu mă obsedează deloc faptul că mi-ar fi necesară pentru propria-mi mântuire, ci aş vrea să fie folositoare. Dar am atât de mari îndoieli că este primită sau corectă…
Nu mă străduiesc îndeajuns să fiu ceea ce cred că trebuie să fiu, şi văd în asta o vină mai mare decât în probabilitatea de a fi înţeles greşit ce trebuie să fiu.
De câte ori se iveşte câte un subiect care mă pasionează, tabăr instantaneu cu comentarii foarte lungi şi pedante, fie că am înţeles despre ce e vorba, fie că nu, fie că aş putea deranja, fie că nu. Sperând însă să deranjez suficient pentru a începe un dialog, chiar şi contradictoriu. Apelez şi la versete, dar nu prea renunţ să adaug propria-mi interpretare. Din păcate, îmi place prea mult să am propria interpretare, şi când chiar o am o iubesc de-a binelea.
Mă mai cuprinde şi câte o mânie sfântă, câteodată, şi mă las purtat pe valul ei fără cenzură, sub acoperirea unui gând, reprimat dar palpabil, cum că poate Duhul îmi dictează totul, iar ceea ce e josnic din ceea ce gândesc şi spun e doar balastul fără de care marfa nu mai ajunge unde trebuie.
Pot recunoaşte că am greşit, chiar în avans. Câteodată recurg la autoflagelare pentru că nu mă pot căi în tăcere.
Abia aştept să prind momentul de graţie, când îmi pot dovedi înţelepciunea multisăptămânală — acumulată nu ştiu cum, pentru câtă autosuficienţă mă caracterizează) – şi virtuozitatea teologică de amator.
Cred că mai ales când suntem liberi ar trebui să răzbată din vorbele şi faptele noastre creştinismul pe care susţinem că-l slujim. Dar nu-mi dau seama când sunt liber, pentru că mereu stau sub umbra unor constrângeri sau mă las prea mult atras de recompense.
Mi-ar plăcea, prea mult mi-ar plăcea să am o imagine imaculată, să fiu apreciat, să fiu cunoscut şi căutat. Să am trafic… să fiu în topuri… să comunic zilnic mai mult decât citesc.
Nu ştiu cum sunt cu adevărat, pentru că nu reacţionez la fel în situaţii asemănătoare, Dumnezeu nu m-a lăsat să ajung în toate situaţiile în care aş fi meritat să ajung, şi nu ştiu în ce situaţii mă va pune de acum înainte. Dar ştiu cum aş vrea să fiu în orice situaţie. Dincolo de masca pe care o vedeţi este mai mult decât ştiu, de aceea o mai şi schimb din când în când, ca să văd dacă mă recunoaşteţi şi să-mi spuneţi cine sunt de fapt. Nu reuşesc să învăţ nici un rol până la capăt.
Existenţa mea este esenţială şi trebuie neapărat remarcată, dar nu ştiu de ce simt asta, pentru că nu reuşesc să schimb nimic, nici măcar în mine însumi.
Sunt onest, dar retoric în scriitură, şi reuşesc întotdeauna să fiu de acord cu propria-mi retorică, deşi ştiu că este un artificiu de stil şi că raţionamentul ar fi putut ajunge şi în altă parte. Ajunge unde ajunge şi pentru că este mai “frumos” aşa…

Silent Wings of Freedom

YES

On the silent wings of Freedom
Where I offer myself midst the balancing of the Sun
On the winds of Celestial Seasons
That would carry me on, midst the balance of being one
On the dream of our love Eternal
That will eventually bring our living once more with you

Where we are coming from
Or where we go
We only know we come with sound

Where we are coming from
Or where we go
We only know we go around and round

On the back of your forty-second screamdown
Do you choose to be lost midst the challenge of being one
On the flight of regardless feelings
As you hurtle to fear midst the challenge of everyone

— | —

On the darkest night so painful
Do you hunger for love midst the torture of being one
On the passing light of Easing
Have you seen you inside midst the being of Everyone
To the common goal of Freedom
Where we offer ourselves midst the balancing of the Sun

Where we are coming from
Or where we go
We only know we come with sound

Where we are coming from
Or where we go
We only know we go around and round

Adevărul care ne scapă

Nu mă număr printre cei care pun la îndoială Holocaustul, nici măcar anvergura şi dimensiunile sale.

Dar trăiesc într-o ţară… de vis. În vis ai deseori senzaţia de realitate, dar uneori persistă o umbră de îndoială, de parcă ceea ce vezi şi ce se întâmplă nu poate fi chiar aşa. Câteodată e de bine, pentru că visezi lucruri groaznice, alteori e de rău, pentru că îţi falsifică fericirea. Mie mi se întâmplă mai rar ultima variantă, fericirea din vis este pură şi intensă, fără pată.
În ţara noastră de vis cu greu poţi îmblânzi realitatea, în mai toate sensurile acestei propoziţii, inclusiv din punctul de vedere al manejului de circ. Ştiu că animalele se îmblânzesc şi în altă parte, fără finalitatea spectacolului, dar parcă circul se potriveşte mai bine aici, în acest text.
La noi nu mai poţi stabili ce este real şi ce nu, ce este adevărat şi ce nu, ce este integral adevărat şi ce este numai 10% adevărat, ce este minciună crasă şi ce este greşeală fără intenţie, ce s-a întâmplat (dacă cumva chiar s-a întâmplat) şi ceea ce nici gând să se fi întâmplat. (Dar s-ar fi putut întâmpla. Sau nu s-ar fi putut absolut deloc întâmpla, din motive obiective. Aici mă refer la distanţe de minimum 1000 km între oameni şi locul faptei, şi diferenţe de minimum 72 de ore între evenimente şi naşterea sau ieşirea din spital a participanţilor, plus altele asemenea.)

Adevărul se poate transforma foarte uşor în ceva total nefolositor, ba chiar foarte nociv, mai ales dacă nu convine. Culmea e că minciuna poate fi extrem de utilă, poate chiar salvatoare. Iar nevoia de a arăta adevărul întregii lumi te poate face să foloseşti minciuna. Care, dacă e descoperită, poate duce la îngroparea şi murdărirea adevărului, în loc să-l facă pe acesta să triumfe.

Reuşiţi să aplicaţi cele de mai sus în viaţa reală? Sper că da, dar nu e esenţial.

De unde mi se trage? Am fost la Auschwitz. Trăiesc în România.

Pe drumul către Auschwitz, în autocar, am văzut un film sovietic dedicat subiectului. Văzusem numeroase imagini din cele folosite în procesul de la Nürnberg, dar acum am devenit dureros conştient de faptul că fuseseră filmate de americani. Pelicula sovietică m-a şocat prin… cuminţenie. Şi nu numai.
Nu toţi deţinuţii filmaţi după eliberare arătau foarte rău — unele femei erau chiar grase de-a binelea, nu doar plinuţe, şi călduros îmbrăcate. Asta m-a uimit — încercam un fel de dezamăgire din cauză că suferinţa şi mizeria surprinse pe peliculă nu erau la nivelul aşteptat. Era vorba de cel mai celebru lagăr de exterminare, şi totuşi nu mă aşteptam să fiu nevoit să fac raţionamente şi calcule — prizonierii filmaţi sosiseră mai de curând, iar în ultima perioadă a războiului condiţiile din lagăr se îmbunătăţiseră din nevoia acută de forţă de muncă. Nemţii distruseseră dovezile genocidului, dar sovieticii au filmat documente şi planuri ale crematoriilor şi camerelor de gazare. Totuşi, la Auschwitz a scăpat un mic complex de exterminare. Alt şoc: prizonierii de la Birkenau au fost aduşi la Auschwitz pentru că erau condiţii mai bune, iar pavilioanele lagărului, construite din cărămidă, au fost transformate în spital. Mai târziu, când aveam să intru în pavilioanele respective, nu mă aşteptam să găsesc clădiri în toată regula, cu două etaje, pereţi vopsiţi în ulei cenuşiu, scări cu balustradă metalică, ciment pe jos şi chiar şi sobe de teracotă, în care deţinuţii puteau face focul. Atmosfera vizuală seamănă foarte mult cu cea a clădirilor în care făceam orele de “atelier” şcolar, dând la pilă ca nişte deţinuţi timp de 6 ore. Nu pot să spun că mi-a stricat, dar în pauze jucam fotbal.
Filmul continuă destul de liniştit, dramatic dar nu izbitor. O femeie arată trupelor sovietice locul în care fuseseră îngropaţi o mulţime de evrei împuşcaţi cu câteva zile înainte de eliberare. Se prezintă o groapă comună, mai exact un şanţ imens plin cu cadavre. Observ că acestea, deşi dezgropate de curând conform comentariului (nu ştiu dacă şi conform realităţii), nu au nici o urmă de pământ pe haine. Medicii sovietici fac autopsii, fără mănuşi şi măşti de tifon, pe cadavrele în descompunere, din care unele erau probabil purtătoare de germeni şi paraziţi. Cadavrele nu prezintă rigor mortis, ba unele sunt chiar elastice. Dar de fapt nu sunt medic, şi încerc să-mi fixez clar în minte chestia asta. Mai încerc chiar să-mi aduc aminte cum plângeam în tinereţe la unele filme de război. Am îmbătrânit, şi nu pot suporta ca adevărul să devină prejudecată sau propagandă.
Încep scene cu examinarea de către comisia sovietică a celor pe care se făcuseră experimente medicale. Aici nu mi se pare nimic ciudat, este destulă suferinţă, umilinţă şi zdrobire, chiar dacă filmul este vechi şi oamenii se mişcă rapid şi întretăiat, ca într-o comedie mută.

Generalul sovietic care răspundea de zonă decide să se facă un film special cu scena eliberării lagărului, pentru că filmul real nu este corespunzător — oamenii erau prea slăbiţi ca să se mai bucure, ca să le mai pese de ceva, ba chiar se temeau puţin de eliberatori. În consecinţă, regia impune ca, în spatele porţilor cu sârmă ghimpată, să aştepte înfriguraţi o mulţime de deţinuţi, privind cu sufletul la gură apropierea, în pas de defilare, a unui impecabil detaşament de elită sovietic. Atenţie… Stai! Se desprinde un plutonier şi smulge lacătul. Şepcile prizonierilor sunt aruncate în sus de bucurie, se văd feţe vesele, se ghicesc urale, şi ordinea detaşamentului se destramă într-o îmbrăţişare generală. Se pare că filmul nu a mai fost folosit niciodată de către sovietici — dar acum mi se pare foarte util.

Ni se spune că foarte mulţi prizonieri au murit după eliberare. Dar au supravieţuit şi câteva zeci de copii născuţi chiar în lagăr, ascunşi de mamele lor prin cotloanele barăcilor de la Birkenau, în care SS-ul nu intra niciodată de scârbă. Vedem înmormântări ale victimelor eliberate, ni se traduc versuri din Kaddish, dar este o versiune cu circulaţie în spaţiul anglo-saxon. Domnul să te ascundă sub aripile Sale, şi să-ţi arate cărarea către viaţa veşnică.

Comentariul spune că mulţi supravieţuitori şi-au pierdut orice sens al valorii, plăcerea de a trăi, emoţiile care ne fac umani. Mă izbeşte ideea lipsei de valoare a omului în ochii omului, a lipsei de valoare a vieţii în ochii celui care o trăieşte sau o poate zdrobi. Ce valoare mai au toate gândurile, dorinţele şi sentimentele noastre de zi cu zi, dacă primim vestea că, de mâine, tot ce putem lua cu noi este o valiză. Apoi aflăm că ne despărţim şi de familie, urmând fluturarea unui gest care ne triază, ne alege, ne pune pe direcţie. Aflăm şi că trebuie să rămânem goi, într-o cameră fără ferestre. Acum vedem pe cei din jur cum cad la pământ sau se luptă să ajungă la gura ventilatorului din tavan, pentru o ultimă gură de aer sau Zyklon B. Următoarea suflare de viaţă ne va fi ultima, dar ne este foarte valoroasă, dăm cu pumnii şi coatele, ne căţărăm pe cei morţi, împingem şi zgâriem pe cei încă vii. Deci ea, suflarea noastră de viaţă, are valoare până la capăt pentru noi. Iar omul de la pupitru ne oferă suflare de moarte, urăşte viaţa noastră, ne doreşte moartea deşi îi cam încurcă socotelile şi îi va spurca aerul şi pământul, îi va umple depozitele cu tone de păr, tone de haine vechi şi mustind de sudoarea noastră inutilă, haine mirosind a noi, a casa noastră de pe urmă, a ultima mâncare gătită împreună, mirosind aşa cum copilul ne recunoaştea şi în somn iar câinele încă de la capul scării. Mii de păpuşi şi jucării stricate. Tone de pantofi desperecheaţi, mii de ochelari, sute de cârje şi picioare de lemn, mii de perii şi piepteni, mii de căni, ibrice şi ulcioare — tot ce mai aveam prin noi, pe noi şi în ultima valiză în care ne-au încăput nevoile esenţiale. Dar ultima nevoie este de suflare de viaţă, ultima valoare pentru noi este chiar viaţa, viaţa noastră care nu mai face doi bani în ochii oamenilor, până nu o vor transforma în dejecţii şi deşeuri mai mult sau mai puţin refolosibile.

Cu asta am plecat de la Auschwitz, nu cu îndoială, nu cu un adevăr discutabil la infinit, ci cu o idee netransmisibilă, nedemonstrabilă, insesizabilă şi inefabilă ca un mister. Adevărul este persoana care ne preţuieşte dar/şi care ne scapă.

Oświęcim + Brzezinka = Auschwitz-Birkenau

Dicţionar Religios-Român

FUNDAMENTALIST: Persoană cu credinţe puternice şi manifeste, care nu e capabilă să aleagă între două rele decât dacă reuşeşte să o transforme pe una din ele într-o Bună sau într-un mic tată (Tată?).

Slăbiciunile Celui Atotputernic

Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi. Sau, cum poate cineva să intre în casa celui tare, şi să-i jăfuiască gospodăria, dacă n’a legat mai întîi pe cel tare? Numai atunci îi va jăfui casa.

Oglinzi paralele…

Dumnezeu, Cel Atotputernic, este cu mult mai tare decât răul care a stăpânit doar trecător, răul care şi-a păzit straşnic avuţia. Vestea cea bună a Împărăţiei Lui a început deja, de două milenii, să şteargă năpasta care ne chinuie încă din Eden. Cel tare nu mai este tare, a fost înfrânt şi legat fedeleş, iar acum i se jefuieşte gospodăria, luându-i-se înapoi ceea ce fusese, doar vremelnic, al lui. Nu a avut, nu are, şi acum i se ia şi ceea ce are. Un jaf, un atac, o hoţie — se face prin forţă, cu violenţă, se dă năvală şi se pradă, stârnind indignare, ceea ce părea stăpânit de drept — dar de fapt nu a fost, nu e, va fi din ce în ce mai puţin, şi nu va mai fi chiar deloc al vechiului stăpân. Un stăpân puternic, dar nu îndeajuns de tare — de două mii de ani zace legat şi urlă ca turbat. E periculos să îl asculţi, mai ales când noul stăpân tace.

Întrebări cu ecou…

Fortăreaţa Edenului, atât de sigură, sigur cuibărită în puterea Celui ce o crease, a fost prădată ziua-n-amiaza mare. Fără zgomot de luptă, fără zbatere şi ţipăt, fără veste. Stăpânul a fost legat, iar creaţia Sa minunată, omul pe care-l făurise şi pe care-l iubea îndeajuns pentru a-l pune la-ncercare, a fost lăsat pradă unuia mai tare. Care nu s-a sfiit să profite din plin de slăbiciune.

Omul — slăbiciunea lui Dumnezeu, apărut prin slăbiciunea nevoii de a-Şi vedea propriul chip în lumina altor ochi, din slăbiciunea nevoii de a asculta laude de slavă, din slăbiciunea durerii de a asculta rugi patetice şi a primi jertfe fără folos, din marea slăbiciune a nevoii de a Se jertfi pentru altul din dragoste. Slăbiciunea care L-a convins să facă omul atât de slab, încât să fie nevoie de jertfa Lui. Dragostea — slăbiciunea supremă — L-a făcut să-i dea omului şansa de a câştiga mirarea că este asemeni Lui — până şi în dragoste –, plecând din ţărână, pe o cale grea şi imposibil de înţeles, care ar trebui să se termine cu o îmbrăţişare. Un cadou pentru un copil răsfăţat, făcut — cu forţa, cu pedeapsa şi cu chinul — să înţeleagă ce înseamnă de fapt cadoul, ce este în pachet, şi de ce altul nu-i va mai trebui vreodată.

Stăpânul cel tare s-a lăsat legat, ca să poată fi jefuit de dragostea noastră şi apoi să ne răscumpere.

De privit cel puţin o dată — pe zi

oanaboncu.wordpress.com
oana-boncu-photogalery.blogspot.com

Încinare

Prin Babel, în jos — sub un turn frumos
Visez fioros.
Trezirea rapidă-i exclusă…
Dau regal pe-un zidar!
Stă scris cu CMYK pe alb murdar
În cartea de bază, expusă
(ce market sfielnic)
În galantar, cu pomelnic…
(Citeşte SMAIC, man îndoielnic
Cu dicţionar! Ia d’ací, lecţionar:
Cyan ca sufletul senin
Ce-i în chin;
Magenta +/- e greu să susţin
1 (o) apariţie-n natură
Dar florile m-aşteaptă
Perfid şi cu ură,
La cotitură!
Yellow & Black — chinezi cu frac, sclavi din alt veac.
(Un vis — chei de leac.)

Să continuăm…
Deci! Deci? Deci, să reluăm
De la începătură
Cu acribia cea mai
Pură!
Dură?
(Sau e doar impostură? Din nou pe arătură…)

Hey-ya, Heya, Heei, Ja!
(De ce nu în vii,
Grigore? Scule! Vină!
N-auzi unde ne mână
Ă-ştii-á?
E groasă şi lată
În Apoi, iată,
Patria noastră, ea,
Hăis! Cea
Veşnic în trude busolată.
Za!
Ha!
Na!)

Cina-v-ar o dată Deo
‘potriva-n-căscioară!
Cina-m-o-nciná cu scoarţă uşoară…
(
Nu-i nici agud, nici agudă.
Da-n cap fermentează
Stupid de alcoolică dudă.
Da-du-do que me quieres,
Soi, de Pepito, himére-s!
)

Cina-li-s-ar preţul de-i udă!
Cina-te-vom Doamne,
Atunci, sub altare!
(Suflete scurt foşnitoare…)
Nu mâncăruri uşoare,
Ci carne şi sânge
Turna-vom ‘n
Pahare!
O, supă de După…
Doom ni-e, zău!
Oare?

(Curat închinare!)

We come with strings attached

Un om zburând cu parapanta este ca o marionetă, care pare că-şi trage singură sforile ce atârnă de un fel de covor zburător. Sforile vizibile îl trag în sus, altele invizibile îl trag irezistibil spre pământ. Fără echilibrul forţelor, omul se face praf — nimeni încă nu a fost luat la cer cu parapanta. Doi maeştri păpuşari, o singură miză, atât de insignifiantă şi totuşi râvnită, sfâşiată sau nu, zdrobită sau nu, topită sau nu –  în Soare sau într-un alt fel de foc.

Icar sau Hamlet, duhul sau carnea, carnea sau carnea, iar carnea, mereu carnea? Duhul este plin de râvnă şi trupul este neputincios, dar carnea duhului are propriile ei dorinţe — iubeşte pătimaş, aproape de nebunie.

Lost in the sky
Clouds roll by and I roll with them
Arrows fly
Seas increase and then fall again

This world is spinning around me
This world is spinning without me
Every day sends future to past
Every breath leaves one less to my last

Watch the sparrow falling
Gives new meaning to it all
If not today nor yet tomorrow then some other day

I’ll take seven lives for one
And then my only father’s son
As sure as I ever did love him
I am not afraid

This world is spinning around me
The whole world keeps spinning around me
All life is future to past
Every breath leaves me one less to my last

Pull me under Pull me under
Pull me under I’m not afraid
All that I feel is honor and spite
All I can do is to set it right

Dust fills my eyes
Clouds roll by and I roll with them
Centuries cry
Orders fly and I fall again

This world is spinning inside me
The whole world is spinning inside of me
Every day sends future to past
Every step brings me closer to my last

Pull me under Pull me under
Pull me under I’m not afraid
Living my life too much in the sun
Only until your will is done

Pull me under Pull me under
Pull me under I’m not afraid
All that I feel is honor and spite
All I can do is to set it right

Pull me under Pull me under
Pull me under I’m not afraid
Living my life too much in the sun
Only until your will is done

‘Oh that this too
too solid flesh would melt.’

Cum să cazi din cer, cu parapanta…

Nu cred să mai fie cazul, la vârsta mea, dar m-aş arunca în hău NUMAI cu căştile pe urechi, ascultând “Jump” cu Van Halen. Fără să mă simt luciferic, dar poate strălucind de bucuria zborului — şi neapărat uitând că urmează o aterizare. Cum ai putea să te bucuri de salt dacă te gândeşti numai la aterizare? Înainte şi după salt eşti tot pus la pământ…

Împletiţi dintr-Unul

My Sweet Lady

Lady are you crying do the tears belong to me
Did you think our time together was all gone
Lady you’ve been dreaming I’m as close as I can be
And I swear to you our time has just begun

Close your eyes and rest your weary mind
I promise I will stay right here beside you
Today our lives were joined, became entwined
I wish that you could know how much I love you

Lady are you happy do you feel the way I do
Are there meanings that you’ve never seen before
Lady, my sweet lady, I just can’t believe it’s true
And it’s like I’ve never, ever loved before

(Chorus)

Lady, are you crying, do the tears belong to me
Did you think our time together was all gone
Lady, my sweet lady, I’m as close as I can be
And I swear to you our time has just begun

Turturica

Manuscrisul lui Ioniţă Dascălul

Turtureaoa este foarte iubitoare de soţiia ei, cât, deaca-şi pierde soţiia, îl tot jăleşte foarte, nici mănâncă, nici bea apă limpede, nici pre ramură verde nu şade.

Pilda. Aşa şi tu, oame, deacă pierzi pre prietenul tău cel iubit, aseamănă-te turturelii, ca să-ţi preimească Domnul rugăciunea ta şi-ţi va da ce vei pohti.

A lui Damaschin arhiereul Studitului adunare de la filosofii cei vechi pentru firea osebirilor a oarecărora vietăţi

Turturica este mai înţăleaptă că nu să împreună în viaţa sa cu altă turturică. Iar de va şi muri partea bărbătească, partea femeiască stă neîmpărtăşită de împreunare până ce va muri. Are şi acest obicei:  dacă va văduvi, până la patruzăci de zile de întristarea să nu bea apă curată, de nu o va turbura cu picioarele sale. Iubeşte şi pustia şi niciodată nu voieşte să între în cetate care are lume multă şi tulburare.

Iară vânătorii când voiesc să le prinză, să duc dedesuptul copacilor şi cântă şi când aud glăsuind, să pogoară câte puţin-puţin şi şăd pre pământ şi aşa să prind în laţuri.

Săr(a)ci cu Google

În adolescenţă am dat peste o carte de Leonardo Sciascia, numită “Todo modo”. Era o carte semi-poliţistă, dar care m-a marcat puternic. Totul se petrecea într-o mânăstire catolică, unde se strângeau lunar mai mulţi cetăţeni cu frică de Dumnezeu, catolici, destul de întreprinzători şi chiar bogaţi, pentru a practica exerciţii spirituale după modelul sfântului Ignaţiu de Loyola. Similar cu acţiunea din “Numele tradafirului”, începe o serie de crime, şi după mult suspans se află că de fapt chiar stareţul mânăstirii era făptaşul, care încerca să cureţe lumea de păcătoşi ipocriţi. Bietul om, deşi criminal, trăia sub semnul nevoii de a afla voia Tatălui. Mi-a rămas foarte puternic în minte descrierea unei fresce din sacristie, care a dus de altfel la descoperirea criminalului. Un sfânt foarte bătrân, care încerca să citească din Biblie, era “ajutat” de către Diavol, care-i întindea o pereche de ochelari.

Pentru cine ştie cum funcţionează Internetul şi motoarele de căutare care-l încheagă, a căuta cu Google folosind întrebări din limbajul de zi cu zi, de genul “cum putem afla dacă avem har”, poate stârni zâmbete condescendente. Faptul că goggles înseamnă în argou ochelari (wear your beer goggles – când bei suficient ca oricine să ţi se pară interesant) nu ştiu dacă ne poate duce cu certitudine la o legătură între Google şi ochelarii diavolului. De fapt, nimic nu l-ar fi împiedicat pe sfânt sau pe stareţ ca, folosind ochelarii respectivi, să judece corect care este voinţa Tatălui, deşi astfel de ochelari ar fi făcut lucrurile mult mai complicate, lăsând să se întrevadă mult mai multe nuanţe, variante, interpretări, neclarităţi… Şi mie mi se pare că am complicat extrem de mult credinţa, plecând de la Lege, blesteme şi binecuvântări, dreptate, milă şi credincioşie… Ne facem foarte multe probleme despre cum ar trebui să ne mântuim, ce să credem mai corect şi mai adevărat, şi de fapt totul pare atât de simplu – până începi să pui în practica de zi cu zi, mai ales în circulaţia bucureşteană, la coadă la vreun ghişeu când ţi-o iau alţii înainte cu cinism, pe bloguri şi forumuri când te atacă unii, şi multe alte zilnice încercări — de o cruzime mult mai mare decât o boală, un accident, o detenţie, pentru că din ultimele poţi ieşi schimbat, dar din primele rămâi cu tot mai puţină masă sufletească din ceea ce nu s-a pierdut printre degete fără să-ţi dai seama.
Veţi spune, poate, că dacă te-ai născut din nou nu se mai pune problema aşa, pentru că începi să vezi tot ce se petrece împrejur cu ochelarii Duhului, şi nu te mai enervează nimic, nu mai reacţionezi decât cu evlavie. Aştept şi eu, poate că…

Cineva a găsit blogul meu căutând “este păcat să mergem la biserica catolică dacă suntem ortodocşi?”. Încă nu m-a găsit nimeni căutând dacă “este păcat să mergem la biserica ortodoxă dacă suntem catolici?”, şi nici după multe alte combinaţii posibile cu baptişti, penticostali, adventişti, creştini după evanghelie, calvini, luterani… Eu aş merge la mai multe biserici, dar nu vreau să-i frâng inima mamei mele, care nu ar înţelege de ce fac asta. Deocamdată am reuşit doar, prin puterea exemplului repetat de sute şi mii de ori, să o conving să-şi facă cruce când trece pe lângă bisericile catolice şi ortodoxe. Când sunt singur, fac semnul crucii şi pentru calvini şi luterani.
Asta mi-aduce aminte de un articol pe care l-am citit mai demult, care trata subiectul reclamelor mincinoase. Dacă faci semnul crucii, sau porţi o cruce la gât, ar trebui să-ţi fie oarecum frică, nu cumva să te afli şi tu în categoria celor care fac reclamă mincinoasă… Dar poate că de fapt ceea ce contează este să-ţi mărturiseşti credinţa public, să aduci aminte altora că există cineva nevăzut care cere şi merită închinare.
Revenind la Google, mi se pare destul de grav că se recurge la un mijloc atât de amorf pentru întrebări care ne frământă. E ca în Star Trek… Computer, define God! Computer, am I a sinner? Computer, show redemption on screen! Computer, engage into eternity!
Oare de ce a fost nevoie de calculator pentru o astfel de întrebare? Din cauza ruşinii de a o pune cuiva care ar fi răspuns prin mustrare? Din cauza unei omilii recente? Dar de ce a apărut o astfel de întrebare? E mai mult har la catolici, sau îl poţi afla mai uşor pentru că e mai linişte, mai multă organizare, disciplină, mai puţină vânzoleală, slujba e mai scurtă, mai solemnă, se cântă la orgă…? Sunt mai altfel predicile? Sunt aceleaşi momente şi rostiri în serviciul liturgic, dar le înţelegem mai bine fiind mai concentrate? Ne putem simţi oarecum mai aproape de Isus?
Până la urmă, aceasta este marea întrebare, pe care ne e ruşine sau nu suntem lăsaţi să o punem în nici o denominaţiune. E un păcat că vrei să fii mai aproape de Isus, în acel unic fel care pe tine te ajută, aşa cum eşti, cu tot bagajul de emoţii, prejudecăţi, păreri, intuiţii şi revelaţii? Oficial da, eşti deja pierdut prin simplul fapt că te bântuie astfel de gânduri, vrei să părăseşti tradiţia, vrei să te duci după Isus şi să laşi deoparte ce te-au învăţat părinţii, Părinţii, părinţii cu sutană, pastorii, sinoadele, lista de lucruri în care trebuie să creadă toţi membrii bisericii. Sigur că te întreabă, e limpede, la urma urmei de ce vrei să te duci în altă parte, unde trebuie să semnezi pentru alte liste de lucruri de crezut, pentru alte tradiţii? Nu ştiu, părinte, computer, frate, nu ştiu, dar când mă duc acolo mă simt atât de aproape de El… Şi nici nu mi-e frică de pedeapsă…
Computer! Help! My brothers are busy…

NOTĂ: Regăsit în ultimul loc în care am căutat.

Arhetipuri vegetale

Această imagine nu este trucată, dar a fost nevoie s-o prelucrez, din cauza luminii nefavorabile.

Ne-am obişnuit cu pasărea Phoenix… şi totuşi în lumea vegetală sunt multe idei de forţă ale vieţii, şi chiar ale credinţei.
Plantele nu obişnuiesc să mănânce sau să omoare alte vieţuitoare, deşi există excepţii notabile, ca plantele carnivore şi cele parazite care-şi sufocă deseori gazda. Există chiar şi plante aproape sinucigaşe, sau poate doar prostuţe: de multe ori cele căţărătoare — iedera şi viţa de orice fel — îşi împletesc atât de strâns propriile tulpini, încât se autosufocă.
De câte ori am avut de plantat un copac m-a şocat importanţa “materialului săditor”, pentru că dintr-o stârpitură cu ramuri alandala, asimetrică, strâmbă şi fără vlagă nu sunt speranţe să se obţină cine ştie ce copac falnic şi folositor. Deşi sunt şi astfel de cazuri, pentru că poţi planta un copac asimetric lângă un gard (de exemplu, pentru ca vecinul să nu se bucure ilicit de poamele tale, deşi poate tu culegi cu sârg roade străine din văzduhul proprietăţii tale), sau lângă o clădire, ca să eviţi umbra.
Dar minunea la plante stă în rădăcina nevăzută. Dacă te saturi şi retezi un copac diform, de multe ori ai surpriza că din pământ apare un altul, sănătos şi plăcut la vedere, aşa cum ţi l-ai dorit de la-nceput. Şi te surprinzi gândindu-te la tine, la cum ai fost, la cum eşti…
O altă surpriză poţi avea când rădăcina apare pe neaşteptate, în locuri neprevăzute, ca să salveze viaţa plantei pe care o consideri deja moartă. Am văzut în Maramureş un copac incredibil: chiar de lângă temelia unei case de lemn porneau trei tulpini diferite, ce se întâlneau deasupra pământului într-un trunchi unic — era ca un stativ vegetal pentru note sau microfoane, în vârf cu o coroană de frunze în toată regula. Ţăranul mi-a dat explicaţia: s-a întors de la pădure cu o creangă pe care-o folosise la cules mere pădureţe, şi a rezemat-o neatent de peretele casei, cu vârfurile ce alcătuiau “mâna” în jos.
Este tulburător uneori şi tropismul vegetal: nevoia de verticalitate, de independenţă faţă de terenul deseori înclinat şi uneori nehotărât pe care s-a întâmplat să cadă sămânţa. Alunecări vechi de teren, dezastre uitate pot fi trădate de copacii îngenuncheaţi, ridicaţi nu numai spre lumină dar şi spre cer. Spun asta pentru că am văzut copaci incredibili, care ieşeau la lumină ocolind pe trasee întortocheate umbra semenilor. De-abia ajunşi în lumină îşi îndreptau vârful spre cer, dacă mai aveau vlagă.

Mă fascinează şi florile pe care nu le văd oamenii niciodată, ascunse departe de aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi, în deşerturi, râpe inaccesibile, prea departe în tundră sau prea aproape de Poli, pe insule fără turişti, crescute în crăpăturile betoanelor din vechi fabrici părăsite, încrâncenate pe ziduri de piatră ce nu atrag privirile nimănui… Sunt pură existenţă spre slavă — aşa cum pot fi şi oamenii, mai ales dacă nu se uită unii la alţii, dezgustaţi.

Deşi au sevă, acea umezeală indispensabilă a vieţii, circulând fără zbateri prin forţele abstracte ale unei suficiente dar nu exagerate apropieri, plantele nu se mai aduc jertfă încă de pe vremea lui Cain, şi nici nu se jertfesc singure, poate pentru că se tem de întuneric. Dar vântul le transformă în fiecare zi în ofrandă legănată, iar prin ardere de tot se pierd în fum şi cenuşă. Fără să cutremure nici o inimă, căci nu au sânge să strige către Dumnezeu.

Logica radicală, atenţia extremă, mila infinită

Vrem să fim buni creştini… E greu, trebuie să fim mereu atenţi la ce facem, la ce suntem. Suntem cercetaţi în fiecare clipă, orice neatenţie ne poate duce la păcat chiar fără să vrem. “Mergi înaintea Mea şi fii fără de prihană” înseamnă, printre altele, şi că atunci când ne ascundem de privirea lui Dumnezeu facem de obicei ceva rău.

Cât de atenţi ar trebui să fim? Păi dacă luăm chiar şi un singur verset, să zicem “…tu eşti un popor sfînt pentru Domnul, Dumnezeul tău. Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui.”, ar trebui să ne fie foarte teamă. Cât de atent trebuie să cumpănim toate faptele şi alegerile noastre, ca să nu facem nimic în dispreţul acestei minunate alcătuiri a Creaţiei? Cât de delicată este limita dintre un amănunt aparent minor al vieţii casnice şi un lucru sfânt în ochii lui Dumnezeu? Un ied, care nu are cuget, suflet şi credinţă, a murit pentru noi, iar noi, fără să dăm prea mare importanţă, îl fierbem în laptele mamei sale, o fiinţă la fel de umilă, fără să ne gândim o clipă la suferinţa pe care am pricinuit-o, curmând o viaţă pe care numai Dumnezeu a făcut-o posibilă. E limpede că facem în permanenţă lucruri de un cinism neasumat, dar nu mai puţin condamnabil, pentru că lipsa de atenţie poate fi considerată un păcat — dacă e aşa în jainism, de ce nu cu atât mai mult în creştinism? Este, după părerea mea, un exemplu, din multe altele, mai ales din Noul Testament, că trebuie să gândim cu totul altfel decât suntem obişnuiţi, într-o logică complet neomenească, dar deloc ne-lumească, căutând mereu să atingem esenţa cea mai adâncă şi consecinţele cele mai extreme.

De ce am spus “deloc ne-lumească”? Pentru că sunt convins că Dumnezeu iubeşte lumea, şi ar dori ca ea să se întoarcă spre bine fără a deveni o altă lume; are tot ce-i trebuie ca să o facă. Domnul se uită cu milă şi înţelegere la nevoile noastre “lumeşti”, la tot ce poate părea departe de suflet dar poate ştirbi Binele aşezat chiar şi în cele mai mărunte lucruri:  “Să nu nedreptăţeşti pe simbriaşul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul din străinii cari locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui; căci e sărac, şi o doreşte mult.”  “Să nu iei zălog cele două pietre de rîşniţă, nici chiar piatra de rîşniţă de deasupra; căci ar însemna că iei zălog însăş viaţa cuiva.” Să nu legi gura boului când trage la jug.
Întrebarea permanentă, pentru naivi şi purtători de brăţară WWJD, este: ce ar gândi, ar face şi ar spune Isus acum, în locul meu? Ce mi-ar spune dacă m-ar vedea aici, acum, făcând ceea ce fac, gândind cum gândesc? Cum s-ar uita la mine, ce aş citi în ochii Lui? Nu ştiu cine poate face acest exerciţiu fără oprire… Adam sigur nu a făcut-o. A “tras perdeaua” conştiinţei, uitând de Dumnezeu, într-un moment de neatenţie, indiferenţă, de plictiseală, de oboseală, de cinism. Şi noi facem asta de mii şi mii de ori pe zi. Alteori ne punem aceste întrebări, şi totuşi nu alegem corect, aflând asta din roadele alegerii noastre, sau primind un semnal în conştiinţă o dată cu semnul că am fost iertaţi. Cât de complicat e totul pentru oameni!

Iată şi nişte exemple de cum gândeşte Isus, semn că ceva nu e în regulă cu modul nostru obişnuit de a raţiona, că trebuie să ieşim din tiparele normale, ducând totul până la limite extreme ale intensităţii, purităţii şi supunerii, luând aminte la orice amănunt, la toate înţelesurile.
“Cît priveşte învierea morţilor, oare n’aţi citit ce vi s’a spus de Dumnezeu, cînd zice: ‘Eu sînt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?` Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi ci al celor vii.”
“Aţi auzit că s’a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii.` Dar Eu vă spun că ori şi cine se mînie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: ,Prostule!` va cădea supt pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule`, va cădea supt pedeapsa focului gheenei.”
“Aţi auzit că s’a zis celor din vechime: ,,Să nu preacurveşti.“ Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s’o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.”
“Aţi auzit că s’a zis: ,,Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.“ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celalt.   Orişicui vrea să se judece cu tine, şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute dela tine.  Aţi auzit că s’a zis: ,,Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.“ Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celorce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru ceice vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”
“Pentruce Mă numeşti bun?“ i-a zis Isus. ,,Nimeni nu este bun decît Unul singur: Dumnezeu.”
“Isus le-a răspuns: ,,Nu este scris în Legea voastră: ,Eu am zis: Sînteţi dumnezei?` Dacă Legea a numit ,dumnezei`, pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvîntul lui Dumnezeu, -şi Scriptura nu poate fi desfinţată, – cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M’a sfinţit şi M’a trimes în lume? Şi aceasta, pentrucă am zis: ,Sînt Fiul lui Dumnezeu!`”
“Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu.“”
“Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine.”

Totul dus până la limită – tocmai ca limita să dispară.

Poşta redacţiei

Dragi ascultători, şi ne-, că noi nu gonim pe nimeni,

Buna dimineaţa! Începem emisiunea de astăzi cu sfârşitul, deoarece am rătăcit desfăşurătorul şi persoana de serviciu a fost disponibilizată din cauza numeroaselor erori de clasificare a documentelor din redacţie.

Prietenul şi colaboratorul nostru, domnul N. Curatu, din comuna Fierbinţi, judeţul Ilfov, ne scrie astfel (speakouyesc din cele 666 de pagini, font Bellephegor, size 6)… Mă scuzaţi un moment… Elena, vrei te rog să deschizi puţin uşa cabinei şi să-mi arunci o lupă? Arunc-o în direcţia de unde se aude vocea mea. Aşa, mulţumesc! Nu, nu s-a spart nimic, era ibricul.

Revenim în direct. Deci, domnia sa ne scrie astfel:

….

….

….

Citez: …Prin urmare, domnule, dacă doriţi să demonstraţi că aveţi … aaaşaaa, … vă sfidez să explicaţi maselor …aşa … de credincioşi … aaaşşşaaa, … motivul pentru care există o diferenţă atât de frapantă între Noul şi Vechiul Testament al … mmmm… în privinţa modului în care este tratată problema deosebit de importantă pentru noi toţi, dar mai ales pentru acei … aaaşşaaa… care doresc să aibe viaţă veşnică … … … aici am să … Elena, vrei te rog să-mi mai aduci şi restul de dosare, după ce mai scoţi câteva, desigur?

Dragi ascultători, mulţumindu-i Elenei pentru ajutor, să reluăm. Deci, cum spuneam acum 660 de pagini, …problema Prinţului Întunericului, a şarpelui, a … Dragi ascultători, aici urmează câteva pagini de apelative şi titluri, nu toate de nobleţe. Aş vrea să precizez faptul că Redacţia nu îşi însuşeşte opiniile niciunui ascultător care ne scrie, vrem doar să aflăm care este părerea DUMNEAVOASTRĂ, pentru că scopul nostru este de a avea o emisiune cât mai participativă.

Acum, iubiţi ascultători, care este părerea mea.

Da, care este părerea mea?!? Deci,…

Sunt anunţat din regia de emisie că timpul nostru se apropie de sfârşit, vom continua data viitoare, dacă reuşim să achităm la timp datoriile postului nostru de radio, deoarece sponsorii au emigrat, iar dumneavoastră, iubiţii mei ascultători, nu ne ajutaţi deloc.

Vă aşteptăm cu drag să ne scrieţi pe adresa redacţiei.

A, să nu uit: pe această cale, îl rugăm pe domnul Curatu să se abţină de la spam pe adresa noastră de mail, şi de la orice fel de apeluri telefonice… şi să nu mai organizeze demonstraţii de protest până la următoarea noastră emisiune, în care îi vom răspunde pe larg, dar numai cu ajutorul DUMNEAVOASTRĂ, iubiţii noştri ascultători.

Vă mulţumim şi vă dorim să aveţi multe zile bune!

Elena! Elena! Cum adică şi-a dat demisia? Închide domnule microfonul, nu vezi becul roşu a

Cei doi stăpâni

Am citit mai demult un articol despre Luca 16:8.

Mi se pare că ispravnicul necredincios avea, ca şi mulţi dintre noi probabil, doi stăpâni. Ce logică ar fi avut ca stăpânul care dorea să-i ia isprăvnicia să-l laude că a lucrat înţelepţeşte? Al doilea stăpân, cel cu lauda, era de fapt foarte mulţumit pentru că ispravnicul reuşise să-i piardă şi pe bieţii datornici, dintre care nici unul nu pare să fi sărit înapoi ca ars la propunerea de a-l înşela pe stăpânul cel bogat (şi bun, da, bogat şi bun, se poate!!!). Nu ni se mai spune nici ce au făcut de fapt datornicii necinstiţi după ce ispravnicul a fost dat afară, dar nu prea cred să-l fi primit vreunul în casă — seamănă prea mult cu sluga nemiloasă după ce tocmai fusese iertată de datorie.

Un element foarte important mi se pare faptul că de obicei ne gândim la bogăţie doar sub aspectul său material — de unde şi naturala asociere cu Mamona, stăpânul cel rău.  Dar dacă pilda se referă (şi la) har, la bogăţia Duhului? Atunci stăpânul cel bun era atât de bogat încât din averea sa toţi ispravnicii ar fi fost datori să împartă fără bani şi fără plată. Dar acel ispravnic necredincios a făcut ceva pe deasupra (încălcând principiul exactităţii în lucrare — Da, da; Nu, nu, tot restul…): i-a momit pe datornici să creadă că-l pot păcăli pe Creditor, le-a dat o cale de a-şi micşora datoria. Datoria nu e o vină, e mai mult o povară, şi toţi au trişat… Vii, ceri cu împrumut ceva de care ai mare nevoie, dar eşti fericit de orice portiţă de scăpare ca să nu înapoiezi ce ai luat, poate cu adaos. Ar fi ceva de exploatat la ideea asta, nu-i aşa?

Ai primit bani sau lucruri, ar trebui să înapoiezi la fel sau cu cămată; ai primit har, trebuie să se întoarcă la stăpânul său cu roadă.

Dacă ar fi vorba de bogăţia Duhului, Luca 16:9 vine cu argumente, pentru că Isus sprijină fapta ispravnicului de a răspândi din bogăţia stăpânului său, iar bogăţia în duh este totdeauna nedreaptă, pentru că nu o merită nimeni, mai ales când e dăruită ca o verigă de aur într-un lanţ coclit. La fel şi dacă ar fi vorba de averi, dar cu sensul de a le pune în slujba Duhului.

Ispravnicul necinstit pare să fie un gestionar al averii altuia, care este lăudat pentru că lasă şi altora din bogăţia stăpânului său. Mamona îl laudă pentru că trişează, Isus îl aprobă pentru că transferul de bogăţie este o lucrare. Când spunea “Faceţi-vă prieteni”, El se adresa probabil fiilor luminii, nu celor ai veacului. Dacă s-ar fi adresat ultimilor, ar suna ca un îndemn la păcat. Sau, în cel mai rău caz, vorbea şi către cei care se trezesc deodată că ar vrea să fie fiii altCuiva, dându-le o cale.

Luca 16:10 şi 16:11 mi se par oarecum de sine stătătoare, şi se aplică la fel de bine celor două feluri de bogăţii.

Cu Luca 16:13 încep mari probleme pentru biata noastră minte şi pentru bietul nostru suflet. Acest verset parcă ne cere o evaluare, o judecată, un verdict, aplicabil nouă şi celorlalţi. Nu judeca, dar judecă-te! Judecă, pentru că altfel poţi cădea în plasa ispravnicului necredincios, sau poţi lua mărul din mâna Evei…

Aici poate că merită făcut un efort “matematic”, cred eu foarte rodnic.

Nu poţi sluji la doi stăpâni, pentru că…  Discriminantul este iubire/ură, sau afect/indiferenţă.

Să luăm toate cazurile posibile.

A)-Urăşti pe Cel bun şi iubeşti pe cel rău.

B)-Urăşti pe cel rău şi iubeşti pe Cel bun.

C)-Oarecum iubeşti (un fel de J’aime les sardines) pe Cel bun şi nu dai mare importanţă celui rău (dar nici prea multă atenţie, ceea ce poate fi… de rău!).

D)-Eşti îndatoritor cu cel rău şi nu pui (destul) preţ pe Cel bun.

Să facem zoom.

Cazul A pare să fie, să zicem, al unui satanist convins. Dar NU poţi sluji astfel la doi stăpâni, de fapt slujeşti aparent numai celui rău. Dar nu cumva te păcăleşti singur, pentru că de fapt cel rău este subordonat, poate fără să vrea, Stăpânului  atotputernic? Poate că Acesta te foloseşte ca material didactic pentru ceilalţi datornici…

Cazul B pare soluţia ideală de a intra în topuri. Dar NU poţi sluji astfel la doi stăpâni, sau mai bine zis cazul e totuşi trecut la categoria “aşa nu”. Oare nu cumva tocmai pentru că nu ar trebui să URĂŞTI nimic? Mai ales dacă cel rău îşi face şi el treaba cu conştiinciozitate (pedant?) şi eficienţă, sub privirea Celui atotputernic — al cărui plan nu-l pot înţelege prea uşor datornicii, scutiţi sau sub povara întreagă.

Cazurile C şi D, ale “căldiceilor”, par perdante tocmai din cauza insuficientei temperaturi faţă de izvorul cel bun, a lipsei de atenţie, a alegerii greşite, a unei scări inverse a valorilor. Ambele cazuri te plasează în categoria celor care-l slujesc de fapt pe Cel Bun, dar nesatisfăcător, neperformant  (C), sau pur şi simplu ca pion fără pricepere, carne de tun (D). Toată familia lui Iov…

Cazul neprezentat în pildă? Iubeşti pe Cel bun, fără să urăşti nimic, pentru că El e UNUL, SINGURUL, TOTUL, de la El toate purced, El le lasă să fie posibile. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Matei şi judecata cea dreaptă

15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai cîştigat pe fratele tău.
16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentruca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.
17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgîn şi ca un vameş.
18 Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pămînt, va fi legat în cer; şi orice veţi deslega pe pămînt, va fi deslegat în cer.

Dacă a păcătuit împotriva ta… Dar dacă a facut-o împotriva altuia? Dreptatea, mila, credincioşia… Prima este dreptatea, şi e destul de greu de dus. De ce nu se pomeneşte aici de ea? Dacă vezi că s-a păcătuit împotriva altuia nu ar trebui să lupţi pentru dreptate?
Biserica? A introdus aici Isus această noţiune? Sau în altă parte în Evanghelia Sa?
Să fie pentru tine ca un păgân? Şi neamurile ce erau? Parcă Isus nu le-a uitat… Le-a mântuit! Atunci, cum vine asta?
Să fie ca un vameş? Dar Isus a chemat un vameş să fie ucenic, a mers în casa altor vameşi, i-a ascultat, i-a mângâiat… I-a mântuit! Si atunci?
Atunci, fie evanghelistul nu a înţeles bine, fie ni se cere să-i batem la cap în continuare pe cei care ne greşesc. În nici un caz să-i uităm, urâm, dispreţuim, anatemizăm, abandonăm!
Ceea ce nu iertăm, rămâne legat. De noi, de spinarea noastră, nu de cei care ne-au greşit. Aşa cum fariseii legau poveri grele pe spinarea bieţilor iudei, noi ne legăm de gât pietre mari de moară, dacă nu iertăm, dacă vedem păgâni şi vameşi în toţi cei pe care îi pedepsim, întorcându-le spatele. Pedepsindu-ne de fapt pe noi înşine.
Iertarea desleagă. Pe noi, pe alţii. Iertarea noastră face dreptate, nu pedeapsa. Pedeapsa noastră, aplicată altora, ne acuză. E drept să iertăm, pentru că suntem la fel. E nedrept să nu iertăm, pentru că şi noi am putea greşi la fel.
Nu se poate pomeni aici de dreptate, pentru că ni se cere să nu deslegăm, dacă vedem destulă vină şi destulă încăpăţânare. Dacă ni s-ar aplica nouă această dreptate, vai şi amar! Nu se pomeneşte de dreptate, pentru că nu ne gândim destul la ceilalţi.

Contabilitate for dummies

21 Atunci Petru s’a apropiat de El, şi I-a zis: ,,Doamne de cîte ori să iert pe fratele Meu cînd va păcătui împotriva mea? Pînă la şapte ori?“
22 Isus i-a zis: ,,Eu nu-ţi zic pînă la şapte ori, ci pînă la şaptezeci de ori cîte şapte.
23 Deaceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a vrut să se socotească cu robii săi.
24 A început să facă socoteala, şi i-au adus pe unul, care îi datora zece mii de galbeni.
25 Fiindcă el n’avea cu ce plăti, stăpînul lui a poruncit să-l vîndă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui, şi tot ce avea, şi să se plătească datoria.
26 Robul s’a aruncat la pămînt, i s’a închinat, şi a zis: ,Doamne, mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti tot.`
27 Stăpînul robului aceluia, făcîndu-i-se milă de el, i-a dat drumul, şi i-a iertat datoria.
28 Robul acela, cînd a ieşit afară, a întîlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă, care-i era dator o sută de lei. A pus mîna pe el, şi-l strîngea de gît, zicînd: ,Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.`
29 Tovarăşul lui s’a aruncat la pămînt, îl ruga, şi zicea: ,Mai îngăduieşte-mă, şi-ţi voi plăti.`
30 Dar el n’a vrut, ci s’a dus şi l-a aruncat în temniţă, pînă va plăti datoria.
31 Cînd au văzut tovarăşii lui cele întîmplate, s’au întristat foarte mult, şi s’au dus de au spus stăpînului lor toate cele petrecute.
32 Atunci stăpînul a chemat la el pe robul acesta, şi i-a zis: ,Rob vicelan! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m’ai rugat.
33 Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău, cum am avut eu milă de tine?`
34 Şi stăpînul s’a mîniat şi l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă va plăti tot ce datora.
35 Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.

Iertaţi-mă că întreb, dar voi chiar credeţi că mai am vreo întrebare? A, problema cu 491? Păi, dacă e cineva atât de încrâncenat încât să numere greşelile fratelui său, şi încă dând dovadă de atâta minuţiozitate şi răbdare (plus mult spaţiu pe răboj), atunci chiar credeţi că a iertat CEVA, măcar o singură dată? Dacă se întâmpla asta, probabil că ar fi renunţat la contabilizare…

Matei şi Satan

6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atîrne de gît o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adîncul mării.
7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!
8 Acum, dacă mîna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decît să ai două mîni sau două picioare, şi să fii aruncat în focul vecinic.
9 Şi dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l dela tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decît să ai amîndoi ochii, şi să fii aruncat în focul gheenei.

Ciudat… Parcă nu-l văd pomenit pe Satan! Prin om vine prilejul de păcătuire. Mâna, piciorul, ochiul, inima omului sunt de vină, lipsa lui de voinţă, lipsa lui de atenţie, marea lui lipsă de dragoste şi ascultare.
De ce n-ar fi aşa? În Cartea lui Iov, Satana nu avea alte puteri asupra acestuia decât de a-l lovi cu nenorociri de tot felul. Dar nu avea puterea de a-l face pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu, să-L urască pe El şi toată Creaţia care se întorsese parcă împotriva unui singur om. Toată plăcerea Satanei şi ţelul său e să alegi singur Răul, nu prin telecomandă. Din moment ce el e însărcinat cu Răul, ce rost ar avea să o mai dovedească încă şi încă o dată, făcându-i pe alţii marionete? Dar făcându-i fii şi adepţi, asta da plăcere!
Satana nu a avut puterea de a-i afecta lui Iov, direct şi după bunul plac, voinţa, ascultarea, supunerea, smerenia, nici puterea de a-i apleca inima spre (mai) rău. Putea, bănuiesc, să-i întunece sau să-i ia în stăpânire mintea (e tot un fel de boală…), dar nu a făcut-o, şi Biblia nu ne spune de ce. Nu cred că nu i-a dat prin cap aşa ceva, văzând că nu prea-i iese planul…

Suntem, deci, mult, cu mult mai puternici decât Satana! Gândiţi-vă numai:

El ne poate lovi cu tot felul de nenorociri exterioare, dar noi avem puterea de a rezista, de a nu părăsi ascultarea de Dumnezeu, de a alege binele, aşa cum ne pricepem, chiar dacă suntem loviţi din toate părţile.
El ne poate omorî chiar, dar atunci noi nu avem vină! El ne poate poseda, dar atunci noi suntem nevinovaţi de tot ce facem sub puterea lui! Dovadă e că, dacă ne lasă în pace, ne putem întoarce la Dumnezeu cu smerenie.
El nu poate şi nu vrea să facă binele. Noi, uneori, da! Noi îl putem sluji pe Dumnezeu cu bucurie, cu har, cu pace, cu iubire, dar bietul de el… Vai şi amar de capul lui! (Aşa-i trebuie! Îi place…)
Cât de mare este puterea noastră faţă de a lui! Şi ne mai temem? Pe noi ne iubeşte Dumnezeu, ne poate sta alături, chiar în mod vizibil, dacă vrea! Dar el e singur, doar cu fiii şi adepţii în care nu are nici o încredere (îl pot părăsi oricând…) şi nici siguranţa că se vor “perfecţiona” vreodată sub puterea lui, ajungând la întunericul perfect, veşnic şi necruţător. Noi am putea ajunge să strălucim ca Soarele în Împărăţie, pentru câteva vorbe spuse la timp!

Matei 17
15 Doamne, ai milă de fiul meu, căci este lunatic, şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc, şi de multe ori cade în apă.
16 L-am adus la ucenicii Tăi, şi n’au putut să-l vindece.
17 O, neam necredincios şi pornit la rău! a răspuns Isus. Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi suferi? Aduceţi-l aici la Mine.
18 Isus a certat dracul, care a ieşit afară din el. Şi băiatul s’a tămăduit chiar în ceasul acela.
19 Atunci ucenicii au venit la Isus, şi I-au zis, deoparte: Noi de ce n’am putut să-l scoatem?
20 Din pricina puţinei voastre credinţe, le-a zis Isus. Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo`, şi s’ar muta; nimic nu v’ar fi cu neputinţă.
21 Dar acest soi de draci nu iese afară decît cu rugăciune şi cu post.

Acest soi de draci? Cred că Isus se gândea la acel soi de draci care nu ne trântesc pe jos în convulsii, dar reuşesc să ne facă să uităm cât suntem de puternici, să uităm că am putea şi noi face multe lucruri, dacă ne-am ruga şi am posti destul… Avem mintea întunecată, şi nu ne putem vindeca singuri, dar prin post şi rugăciune Îl chemăm în ajutor pe Cel care poate. După care, am fi gata să plecăm în lume, călcând peste şerpi, imuni la orice fel de venin şi otravă, dornici a ne pune mâinile peste bolnavi şi neputincioşi, spre însănătoşire.
Cât mai avem minte şi voinţă, la post şi rugăciune deci! Să nu uităm că, dacă suntem mai puternici decât Satana, asta nu înseamnă că nu putem fi chiar mai răi şi mai inventivi decât el…

Scenariu cu plăcere

2012. Nibiru şi-a făcut efectul. Tot Pământul este pârjolit, zguduit de cutremure, înecat de inundaţii catastrofale care au ras oraşe întregi, uraganele sunt zilnic peste tot. Mada şi Ave sunt singurii doi oameni care au scăpat de la prăpăd, ascunşi în crăpătura unei stânci…

1) Mada este lesbiană, Ave este homosexual. Se vor sacrifica pentru salvarea rasei umane, hotărând să aibe copii împreună. Sau nu, pentru că nu se iubesc…

2) Mada este tatăl Avei. Sunt creştini (habotnici, ar spune unii). Rasa umană va pieri? Nu, dar Mada se va sinucide după ce Ave va avea al doilea copil (un băiat şi o fată). Ave, după ce copiii îi vor fi făcut primul nepot. Creştinii se sacrifică mai spectaculos. (Erau posibile şi alte variante, care implicau o mamă, dar din cauza unei înjurături foarte uzuale în filmele din ziua de azi, şi anume “you crazy m…r”, am preferat-o pe aceasta, ca să fie totul mai curat-murder.)

3) Mada şi Ave sunt fraţi, ambii gay. Rasa umana mai bine ar pieri… Dar nu, ei se sacrifică, deşi nu se iubesc (romantic vorbind), deşi-la-pătrat sunt fraţi (dar nu se iubesc nici ca fraţi).

4) Mada şi Ave sunt de acelaşi sex, dar numai unul este gay. Acela îl violează pe celălalt, în mod total inutil, dar satisfăcător. Cel violat constată că nu a fost chiar neplăcut, şi devin un cuplu sudat de vânători-culegători fără urmaşi.

În primele trei scenarii omenirea are o şansă, şi nu este nevoie de iubire romantică, de suflete pereche, love-love-love, ci de sacrificiu. Dar de ce să te sacrifici fără iubire? Pentru cine să te sacrifici? Are sacrificiul fără iubire vreun rost? Nu cred că ştie nimeni, deocamdată. Te poţi sacrifica pentru ceea ce ar fi trebuit să fii, dar nu eşti, în speranţa că vei deveni. Asta fac şi călugării, pustnicii, pelerinii, autoflagelanţii, stâlpnicii… Asta ar trebui să facem toţi? 2012 se apropie…

Isaia, Iona şi fundamentalismul dragostei

ISAIA 53:10

Cornilescu
Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce-şi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mînile Lui.

NTR
DOMNUL însă a vrut să-L zdrobească prin suferinţă.
Dar după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat,
Îşi va vedea urmaşii şi va trăi multe zile, iar voia DOMNULUI va propăşi prin El.

Ebraica modernă
ויהוה חפץ דכאו
החלי אם־תשים אשם
נפשו יראה זרע
יאריך ימים וחפץ
יהוה בידו יצלח׃

Hebrew Transliterated
VYHVH ChPhTSh DK’aV HChLY ‘aM-ThShYM ‘aShM NPhShV YUr’aH ZUr’y Y’aUrYK YMYM VChPhTSh YHVH BYDV YTShLCh.

KJV+Strong
Yet it pleased(2654) the LORD to bruise him; he hath put him to grief: when thou shalt make his soul an offering for sin, he shall see his seed, he shall prolong his days, and the pleasure(2656) of the LORD shall prosper in his hand.

H2654
חפץ
châphêts
khaw-fates’
A primitive root; properly to incline to; by implication (literally but rarely) to bend; figuratively to be pleased with, desire: – X any at all, (have, take) delight, desire, favour, like, move, be (well) pleased, have pleasure, will, would.

H2656
חפץ
chêphets
khay’-fets
From H2654; pleasure; hence (abstractly) desire; concretely a valuable thing; hence (by extension) a matter (as something in mind): – acceptable, delight (-some), desire, things desired, matter, pleasant (-ure), purpose, willingly.

Latin Vulgate
53:10 et Dominus voluit conterere eum in infirmitate si posuerit pro peccato animam suam videbit semen longevum et voluntas Domini in manu eius dirigetur

Young Literal Translation
And Jehovah hath delighted to bruise him, He hath made him sick, If his soul doth make an offering for guilt, He seeth seed — he prolongeth days, And the pleasure of Jehovah in his hand doth prosper.

Louis Segond (1910)
Il a plu à l’Eternel de le briser par la souffrance… Après avoir livré sa vie en sacrifice pour le péché, Il verra une postérité et prolongera ses jours; Et l’oeuvre de l’Eternel prospérera entre ses mains.

Omul este făcut pentru suferinţă. Sau pentru o ciudată lucrare, o lucrare grea şi dureroasă, pe care însă ar trebui s-o facă cu plăcere, s-o poarte ca pe un jug uşor. Poate că omul a fost creat pentru fericire şi plăcere (dar — iarăşi poate – nicidecum propria sa fericire sau plăcere). Voinţa lui Dumnezeu îl zdrobeşte, îl răneşte şi-l schilodeşte zi de zi, prin confruntare cu propria sa voinţă, derizorie, de plăcere mai mult sau mai puţin sublimată. Sau, dimpotrivă, îl înalţă, îl bucură şi-l cheamă la comuniune. Isus, Dumnezeu Fiul, a găsit plăcere în a face voia Tatălui până la capăt, oricât de dură părea jertfa care I s-a cerut. Care Şi-a cerut-o Sieşi. Pentru a ne arăta cât de importante, deşi nedesluşite nouă, I se par Lui regulile după care totul se face, se schimbă, se trăieşte, se dăruieşte şi se consumă. Pentru a ne convinge să-I fim urmaşi, să-L urmăm pe o cale, strâmtă şi periculoasă, pe care nu o prea pricepem, făcând o lucrare cu sfârşit dincolo de timp, dar având o singură miză: plăcerea Lui. Mortificarea noastră – sau bucuria noastră.

Creştinilor obişnuiţi nu le place să audă ce I-ar plăcea lui Dumnezeu, ce fel de viaţă ar trebui, poate, să ducă, ba chiar să suporte ca pe o chinuitoare povară. Cei care aduc tuturor aminte de jug, de chin, de jertfă, de sânge şi sudoare, de vină şi păcat, de pedeapsă, sunt consideraţi fundamentalişti. Cei care aduc aminte tuturor de cât de uşor ar trebui să fie jugul, de dragoste, de iertare, de fericirea de a trăi şi a fi om în lumea asta pe care unii o văd câteodată minunată, sunt consideraţi de ceilalţi rătăciţi, uneori liberali sau postmodernişti distructivi. Cale de mijloc nu există, pentru că nu e Calea. Mereu şi mereu vedem orbi care călăuzesc alţi orbi, sau jurăm că vedem unica lumină călăuzitoare pe adevărata şi singura cale, uitând că toate Îi sunt cu putinţă. Faceţi şi trăiţi numai aşa, veţi primi (la urmă, în nici un caz acum) răsplata, altfel vă aşteaptă pedeapsa. Chinul veşnic, iadul, iazul de foc, a doua moarte, sau veşnicia fără El, eventual chiar un cancer sau o paralizie — dacă ar fi un pic de dreptate pe pământ, dar mai e timp… Faceţi voia Lui cu-, şi de plăcere, faceţi-I Lui plăcerea, chiar şi dacă asta vă face plăcere — nu e nimic rău în asta, voluptatea suferinţei nu e singura plăcere pe care El ne-o îngăduie aici. Nu fiţi ca Iona, nu e neapărat necesar să urâţi lumea, lumea conţine oameni pe care ar trebui să-i iubim, animale de care ar trebui să ne pese, lucruri şi fiinţe de care am putea să ne ataşăm, conştient, patetic şi perisabil, sub semnul viermelui care nu moare, dar poate omorî, uneori spre salvare. Lumea ar trebui poate să audă, să simtă, să fie ameninţată cu vestea cea bună că Iona a scăpat, deşi nu a ascultat, că Ninive şi Babilonul se pot pocăi în sac şi cenuşă, dar nu sunt încă destui prooroci, iar Dumnezeu nu-şi doreşte să ne distrugă, ba chiar îi face plăcere să ne ierte, pe noi şi pe Iona deopotrivă.

IONA

3:1 Cuvîntul Domnului a vorbit a doua oară lui Iona, astfel:
2 “Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo strigarea pe care ţi-o voi da!”
3 Şi Iona s’a sculat, şi s’a dus la Ninive, după Cuvîntul Domnului. Şi Ninive era o cetate foarte mare, cît o călătorie de trei zile.
4 Iona a început să pătrundă în oraş, cale de o zi, strigînd şi zicînd: “Încă patruzeci de zile, şi Ninive va fi nimicită!”
5 Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s’au îmbrăcat cu saci, dela cei mai mari pînă la cei mai mici.
6 Lucrul a ajuns la urechea împăratului din Ninive; el s-a sculat de pe scaunul lui de domnie, şi-a scos mantia de pe el, s’a acoperit cu un sac, şi a şezut în cenuşă.
7 Şi a trimes să se dea de ştire în Ninive, din porunca împăratului şi mai marilor lui, următoarele: “Oamenii şi vitele, boii şi oile, să nu guste nimic, să nu pască, şi nici să nu bea apă deloc!
8 Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă dela calea lor cea rea şi dela faptele de asuprire, de cari le sînt pline mînile!
9 Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mînia Lui aprinsă, ca să nu pierim!”
10 Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau dela calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S’a căit de răul pe care se hotărîse să li-l facă, şi nu l-a făcut.
4:1 Lucrul acesta n’a plăcut deloc lui Iona, şi s’a mîniat.
2 S’a rugat Domnului, şi a zis: “Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu cînd eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să-l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!
3 Acum, Doamne, ia-mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decît să trăiesc!”
4 Domnul a răspuns: “Bine faci Tu de te mînii?”
5 Şi Iona a ieşit din cetate, şi s’a aşezat la răsărit de cetate. Acolo şi-a făcut un umbrar, şi a stătut supt el, pînă va vedea ce are să se întîmple cu cetatea.
6 Domnul Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s’a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să-l facă să-i treacă mînia. Iona s’a bucurat foarte mult de curcubetele acesta.
7 Dar a doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a adus un verme, care a înţepat curcubetele, şi curcubetele s’a uscat.
8 Cînd a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vînt uscat dela răsărit, şi soarele a bătut peste capul lui Iona, şi Iona a leşinat. Atunci a dorit să moară, şi a zis: “Mai bine să mor decît să trăiesc!”
9 Dar Dumnezeu a zis lui Iona: “Bine faci tu de te mînii din pricina curcubetelui?” El a răspuns: “Da, bine fac că mă mînii pînă la moarte!”
10 Atunci şi Domnul a zis: “Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te-a costat nici o trudă şi pe care nu tu l-ai făcut să crească, ci într’o noapte s’a născut şi într’o noapte a pierit.
11 Şi mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, cari nu ştiu să deosebească dreapta de stînga lor, afară de o mulţime… de vite!”

Gelozia urmaşilor care se luptă pentru avere ne lasă să vedem altceva decât propria răsplată, ne lasă să dorim altceva decât pedeapsa uzurpatorilor, ne lasă să dăm un pas înapoi pentru cinstirea celor în drept la moştenire? Oricum, e clar că El ne lasă să facem orice. Doar uneori îi opreşte pe aleşii Săi să cadă în păcat. Şi nu opreşte nimănui accesul la har, uneori în condiţii pentru mulţi inacceptabile, iar pentru alţii neînţeles de uşoare.

El va vedea, poate chiar acum vede o sămânţă de urmaşi. Noi o vedem, o putem vedea oare?

Desant

În acea dimineaţă m-am trezit cu inima tăiată împrejur.
Dar nu aşa… ci făcută praf! O să întrebaţi cum mi-am dat seama. Nu, nu mă durea nimic în piept, dormisem chiar mai bine ca de obicei, dar simţeam că parcă se freacă zdrenţele din carne de inimă — de gratiile cuştii toracice, de plămân poate, de prapuri nebănuiţi şi alte măruntaie. Sângele bolborosea ca şi cum mocnea un vulcan noroios în mine, şi se mai auzea un zgomot ritmic, oribil, de parcă cineva strivea metodic cu făcăleţul larve de mătase.
Buimac, am dat să mă duc la baie ca să mă uit în oglindă, dar era să leşin de spaimă când pe hol am dat peste un înger. Era îmbrăcat exact ca în vitralii, cu sandale romane şi platoşă, avea nişte aripi albe de anvergură modestă, dar frumoase şi îngrijite, iar la brâu avea o sabie, într-o teacă filigranată.
–…
–Nu te teme!
–Încerc, Doamne, dar… Sunt cam speriat, îngrijorat…
–Nu ai motiv, fii pe pace.
–Dacă îmi pot permite să întreb… cred că Tu mi-ai tăiat inima împrejur… Ce trebuie să fac pentru a fi demn de o atât de mare minune, Doamne? (Pot să-I spun aşa? Cum vorbeşti cu un înger? Numai să nu fac vreo prostie, să nu fiu obraznic!)
–Uite, ia sabia asta — a zis El desfăcând-o de la brâu şi întinzându-mi-o. Cu ea să-i tai, împrejur, pe toţi. Începi cu lista asta.
Am luat sabia şi lista, scrisă cu roşu pe un pergament destul de fragil. Am încercat să-mi arunc un ochi pe listă, dar lumina pe hol era mult prea slabă pentru ochii mei. Şi poate că asta a făcut să mi se aprindă un beculeţ, chiar înainte de a mă trezi cu adevărat în vechea mea stare.

Rotaţia triunghiului

Pentru John Denver, dar şi pentru mulţi alţii, a fost odată oboseală, tristeţe, singurătate şi… calea.

EU sunt calea, adevărul şi viaţa.
Eu SUNT calea, Eu SUNT adevărul, Eu SUNT viaţa
Eu sunt CALEA, Eu sunt ADEVĂRUL, Eu sunt VIAŢA

SONG of WYOMING

Well, I’m weary and tired, I’ve done my days ridin’
Nighttime is rollin’ my way
The sky’s all on fire and the lights slowly fading
Peaceful and still ends the day
Out on the trail night birds are callin’
Singin’ their wild melody
Down in the canyon cottonwood whispers
A Song of Wyoming for me

Well, I’ve wandered around the town and the city
Tried to figure the how and the why
Well, I’ve stopped all my schemin’
I’m just driftin’ and dreamin’
Watching the river roll by
Here comes that big old prairie moon risin’
Shinin’ down bright as can be
Up on the hill there’s a coyote singin’
A Song of Wyoming for me

Now it’s whiskey and tobacco and bitter black coffee
A lonesome old dogie am I
But wakin’ up on the range
Lord I feel like an angel
Free like I almost could fly
Drift like a cloud out over the badlands
Sing like a bird in the tree
The wind in the sage sounds like heaven singin’
A Song of Wyoming for me
A Song of Wyoming for me

Cows, boys and eagles

Acest cântec al lui John Denver mi-a bântuit adolescenţa, dar îl simt la fel de aproape şi azi. L-am ascultat o singură dată împreună cu altcineva, dar acum sunt mult mai înţelept decât în adolescenţă… Atunci aş fi spus că nu prea sînt, acum aş spune că sunt alt cineva, aproape o dată pe oră altul.
Pe atunci încă visam că zbor — da, în somn visam asta destul de des (auzisem că este un semn de boală rară, dar nu cred — voi visaţi că zburaţi?). Nu zburam ca un vultur, era ceva ca un fel de înot, stil crawl la foarte mare înălţime, destul de jos ca să mai văd florile şi copacii, destul de sus ca să scap de ceea ce mă urmărea în vis. (Oare ce fel de gând ciudat a dus la botezarea unui stil de înot rapid cu un cuvânt specific uscatului şi repulsiei?). Uneori mai visam că pot alerga precum astronauţii pe Lună, cu salturi uriaşe, înalte, domoale… Dar acu’ s-a isprăvit, zisei eu cu glas sfârşit, ridicând din picioruş. Totuşi, mai sper să revină. Nu vara, ci visele cu zbor.

Versurile ascund un Nume care este mai presus decât oricare alt nume.

LOOKING FOR SPACE

On the road of experience, I’m trying to find my own way.
Sometimes I wish that I could fly away
When I think that I’m moving, suddently things stand still
I’m afraid ’cause I think they always will

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

All alone in the universe, sometimes that’s how it seems
I get lost in the sadness and the screams
Then I look in the center, suddently everything’s clear
I find myself in the sunshine and my dreams

And I’m looking for space
And to find out who I am
And I’m looking to know and understand
It’s a sweet, sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
And sometimes I’m deep in despair

On the road of experience, join in the living day
if there’s an answer, it’s just that it’s just that way

When you’re looking for space
And to find out who you are
When you’re looking to try and reach the stars
It’s a sweet, sweet sweet dream
Sometimes I’m almost there
Sometimes I fly like an eagle
But sometimes I’m deep in despair
Sometimes I fly like an eagle,
like an eagle
I go flying flying

Puterea Mării

N-am navigat niciodată, dar nu pot pricepe cum marea nu poate schimba un om, făcându-l mai umil, mai absent, mai… Dar exemplele abundă, de la căpitanul Ahab la Băsescu. Dacă marea te putea face domn, aş fi spus poate domnul Băsescu — dar dânsul are acum altă funcţie în stat. Cred că marea te poate face preşedinte, de asociaţie de locatari, de partid, de ţară, dar e clar că nu te face mare, dacă nu eşti suficient de mic atunci când începi să dai piept cu ea, cu marea. Altfel, e posibil să rămâi cu supărarea că nu tu ai spus “Pînă aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mîndria valurilor tale!”.
Trebuie să te lupţi ca să rezişti — pe mare, în bloc, în partid, în mărire, dar poţi s-o faci în mai multe feluri. Ca rechinul, ca foca, balena, delfinul, ca vidra, ca barracuda, ca planctonul. Uneori e clar că trebuie să ataci şi să sfâşii, să pândeşti şi să te ascunzi, să surprinzi şi să fii nemilos, dacă vrei să trăieşti în mare, pe mare — să fii mare. Dar se poate pluti în voia valurilor, aşteptând lumina Soarelui, se poate filtra apa făcând perle, se poate să fii mic şi poate inofensiv precum un căluţ de mare, sau temător şi greu de observat ca un peşte care seamănă cu un buchet ciufulit de alge.
Pe Jacques-Yves Cousteau mi-l imaginez căutând-o pe nimfa Calypso. Nu ştiu dacă doamna Udrea înoată şi cântă bine, dar cred că e mai greu de găsit, fiindcă pe dânsa o păzesc mai degrabă les costauds du côté de chez Traiann.
Oricum, dacă Traian ar fi ascultat la timp această melodie, cine ştie cum ar fi arătat astăzi marea… cu el de cart, privind în zare şi fredonând… Nici John Denver nu cred că a navigat prea mult, dar pentru el lumea era Mare.

To sail on a dream on a crystal clear ocean,
to ride on the crest of a wild raging storm
To work in the service of life and living,
in search of the answers of questions unknown
To be part of the movement and part of the growing,
part of beginning to understand,

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

Like the dolphin who guides you, you bring us beside you
To light up the darkness and show us the way
For though we are strangers in your silent world
To live on the land we must learn from the sea
To be true as the tide and free as a wind swell
Joyful and loving in letting it be

Aye Calypso the places you’ve been to,
the things that you’ve shown us,
the stories you tell
Aye Calypso, I sing to your spirit,
the men who have served you so long and so well

No comment

Just Greg…

The slings and arrows of outrageous Fortune…

Praştiile şi săgeţile lui Hamlet sunt oarecum demodate pe câmpurile de luptă din zilele noastre…  În versurile de mai jos, înlocuiţi totuşi cuvântul “king” cu un cuvânt potrivit, care să merite efortul. Nu de a-l înlocui, desigur.

He had white horses
And ladies by the score
All dressed in satin
And waiting by the door

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

White lace and feathers
They made up his bed
A gold covered mattress
On which he was laid

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

He went to fight wars
For his country and his king
Of his honor and his glory
The people would sing

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

A bullet had found him
His blood ran as he cried
No money could save him
So he laid down and he died

Ooooh, what a lucky man he was
Ooooh, what a lucky man he was

Viaţa ca o melodie tristă

Nu ştiu dacă Greg Lake a scris versurile acestei melodii, dar în mod sigur autorul nu le-a văzut puse în pagină ca mai jos. Poate că ar fi aflat răspunsul la ultima întrebare…

C’est la vie
Have your leaves all turned to brown
Will you scatter them around you
C’est la vie
Do you love
And then how am I to know
If you dont let your love show for me
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie

In the night
Do you light a lover’s fire
Do the ashes of desire for you remain
Like the sea
There’s a love to deep to show
Took a storm before my love
Flowed for you
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie

Like a song
Out of tune and out of time
All I needed was a rhyme for you
C’est la vie
Do you give
Do you live from day to day
Is there no song I can play for you
C’est la vie

Oh c’est la vie
Oh c’est la vie
Who knows, who cares, for me
C’est la vie
C’est la vie
C’est la vie
C’est la vie

Un NOU blog deschis traficului!

romanikavanghelica.wordpress.com

Contribuţiile sunt binevenite, dar vă sfătuiesc să vă deschideţi câte un blog personal pentru fiecare nouă dezbatere, postare, sau chiar pentru câte o idee de titlu. În acest mod simplu, vom reuşi să sufocăm atât WordPressul, cât şi imaginaţia tuturor. Iar traficul va fi atât de împrăştiat pe atât de multe bloguri, încât toate clasamentele se vor desfiinţa pe motiv de ex aequo generalizat. După care toată lumea se va întoarce la Biblie şi o va aplica virtual în viaţa scăpată printre ochiurile reţelei.

Succes vă doresc, deşi e o concurenţă acerbă. Fiind creştin aspirant, mă străduiesc să vă urez de bine.

PRECIZARE IMPORTANTĂ: Nu aspir pe nas (şi nu fac TRAFIC cu) substanţe des incriminate, nu aspir atei, nu aspir alţi creştini, hinduşi, jainişti, comunişti etc. Fac această precizare deoarece m-a izbit violent o cugetare, la ieşirea dintr-o cabină intimă… Era un afiş care spunea “Apăsaţi aici înainte de a pleca!”, ceea ce aplicat literal duce la moarte sigură şi tristă prin buclă infinită. Unii pot ieşi din buclă prin forţe proprii, alţii numai ajutaţi, alţii deloc. Aviz profesioniştilor.

Culmea pocăinţei

Oare de ce sunt atât de supăraţi pocăiţii pe cei mai păcătoşi decât ei?
Logica pocăinţei depline poate că ar trebui să fie “Sunt atât de păcătos, încât nimeni nu e mai jos decât mine”. Din păcate, nu se poate împlini cu adevărat aşa ceva, pentru că ne-am apropia prea mult de Dumnezeu, care este Maximul Absolut — Cel care nu poate fi mai puţin decât este. Dacă am ajunge la rădăcina pocăinţei — asumându-ne minimul de sfinţenie — am semăna, deci, surprinzător, cu El — căci nu am putea fi mai puţin sfinţi decât suntem. Deci trebuie să ne împăcăm cu ideea că sunt alţii chiar mai păcătoşi decât noi, oricât ne-am pocăi! Dacă sunt vrăjmaşi ai Lui, poate că îi urăşte, poate că nu mai au nici o şansă, poate că le va spune că sunt pui de năpârci. Dar dacă sunt cu mult mai păcătoşi decât noi şi dintr-o dată îşi dau seama, pocăindu-se “de acolo”, din apropierea minimului absolut al sfinţeniei? Poţi iubi pe cineva care este sau va fi peste o clipă mai aproape de Dumnezeu decât tine? Poate afundându-l şi mai tare în păcat, de unde ar putea ţâşni în lumină alături de îngeri? Sau aducându-l mai aproape de tine…

Matei 18 — Întrebări (3)

10 Feriţi-vă să nu defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri.
11 Fiindcă Fiul omului a venit să mîntuiască ce era pierdut.
12 Ce credeţi? Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi, şi se duce să caute pe cea rătăcită?
13 Şi, dacă i se întîmplă s’o găsească, adevărat vă spun, că are mai multă bucurie de ea, decît de cele nouăzeci şi nouă, cari nu se rătăciseră.
14 Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi.

Defăimaţi e mai degrabă dispreţuiţi, uitaţi, desconsideraţi, vorbiţi de rău zicând că au răutatea în ei de la naştere — degeaba ne mai batem capul, vor cădea oricum, mai devreme sau mai târziu…
Deci cauza acelor copilaşi care cred în Isus este şi va rămâne pururea înaintea Tatălui, deşi noi poate credem că au căzut, că vor cădea, că s-au pierdut sau se vor pierde. Îngerii stau acolo, pentru că asta este voia Tatălui. Deci, dacă au crezut, nu se vor mai pierde.
Totuşi, au fost sau vor fi pierduţi, măcar o vreme? Pentru că, altfel, de unde acel “fiindcă” şi acel “tot aşa” în legătură cu ei? Isus a venit pentru Ei, să-i mântuiască pentru că erau pierduţi. Dar nu erau pierduţi înaintea Tatălui. El hotărâse deja că nu vor pieri.
Toţi am fost copii, toţi avem Legea de la început, deci suntem cu toţii fraţi. Dar ne gonim unii pe alţii de acasă dacă nu ne vorbim unii altora de Isus.
Pare inevitabilă căderea, pierderea copiilor. Îi vorbim de rău, îi vedem păcătuind acum sau în viitor, îi vedem peste ani că s-au rătăcit prin viaţă. Ştim chiar dinainte de a se naşte că vor păcătui. Dar Tatăl deja a chemat îngerii lor să-I slujească. Şi totuşi, sunt pierduţi dacă nu ajung să creadă măcar o clipă, o singură clipă, în Isus. Pentru că înseamnă că, deja, Tatăl a hotărât că nu va chema, sau primi înaintea-i, un înger al lor. Fără înger, nu vor crede. Fără noi, nu are cine să le spună de Isus. Noi nu suntem îngeri. Sau…?
Sau suntem cu toţii doar nişte capre. Sau nişte oi rătăcite. Sau clocim ouă de vasilisc şi ţesem pînze de păianjen. Cine mănîncă din ouăle noastre, moare; şi dacă se sparge vreunul, iese o năpîrcă. Sau mormăim cu toţii ca nişte urşi, şi ne văităm ca nişte porumbei. Prea ursuzi, prea supărăcioşi, prea negri, prea fioroşi cu alte fiare, prea veninoşi cu noi înşine şi cu alţii, aşteptându-i doar să cadă în plasa păcatului. Sau aşteptându-ne să fim neputincioşi, văicărindu-ne de slăbiciunile noastre, mereu prea slabi, prea temători, prea laşi, prea apăsaţi de urâciune şi de vremi. Aşteptăm izbăvirea, şi nu este, aşteptăm mîntuirea, şi ea este departe de noi. Sau…?
Noi nu suntem îngeri… Dar am vrea? Am suporta să stăm o veşnicie înaintea Tatălui, ştiind că am fost, că suntem şi vom fi păcătoşi în viaţa asta, fără putinţă de scăpare? O oaie regăsită, un fiu risipitor întors acasă — pot fi vreodată îngeri? Dar un om, un păstor care lasă totul şi se duce peste munţi şi văi pentru un dobitoc rătăcit, luptându-se cu urşi, cu lupi, cu vipere…? Nu ni se cere măcar să fim îngeri, ni se cere mult mai mult, ni se cere să devenim asemeni lor, după ce am fost vipere, şi am muşcat cu sete.
Dar, la început, am fost copii! Şi, deşi am căzut, ne putem face la loc copii, şi vom merge să-i înlocuim pe îngeri! Au obosit să ne aştepte… Sau nu?

NOTĂ: Regătit ca hrană

Inscripţie din Golgota de jos

Praetorium>>>Cazarma arnăuţilor>>>Miliţie>>>Poliţie
Crucifige!>>>Voturi anulate
112

Atotputernicia slăbiciunii

Matei 18
1     În clipa aceea, ucenicii s’au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
2    Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor,
3    şi le-a zis: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
4    Deaceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.”

Ucenicii întreabă cine este mai mare în Împărăţie, iar Isus le spune că ar fi bine ca mai întâi să intre acolo… Îi dojeneşte că nu sunt smeriţi, că nu se gândesc la ce e mai important, că nu şi-au pus priorităţile în ordine. Deşi umblau cu Isus de atâta vreme, nu se întorseseră încă la Dumnezeu.

Logica omenească: Cine ESTE mai mare dintre NOI, dar dintre TOŢI cei din Împărăţie? A fi mai mare în… mai mare din… nicicum puterea supremă nu poate fi în exteriorul obiectului puterii sale, în afara listei celor cuprinşi. Împărăţia cerurilor este în altă parte, este în ceruri. Dacă vrem să intrăm în ea, trebuie să plecăm de aici, să fim duşi, să ne depărtăm de tot ce se vede, de lumea asta şi de noi înşine.

Logica divină: Uitaţi-vă la cine sau ce nu s-ar uita nimeni, într-un fel în care nimeni n-ar face-o, vedeţi ce nu ar vedea nimeni. Aduceţi mai aproape, puneţi în mijloc. Ce este mic, nu vi se pare mare? Ce este slab, nu vi se pare tare? Cine îşi doreşte multe cu naivitate, cu insistenţă, cu candoare, fără măsură, fără ştiinţă, cui îi va cere? Şi dacă nu primeşte pe loc, ce va face? Dar dacă este certat şi pedepsit? Ce este uitat, ar trebui să vă aduceţi aminte. Ca să ajungeţi asemenea cuiva, trebuie să-l înţelegeţi mai întâi. Acest copilaş nu numai că ar putea fi deja în Împărăţia cerurilor, dar ESTE cel mai mare, deşi voi îl presupuneţi înafară. Ce nu este încă, va fi, pentru că este deja, ce este înafară poate fi deja înăuntru — e nevoie de smerenie. Voi presupuneţi că acela care se va smeri PRIMUL va fi CEL MAI MARE — adică doar UNUL poate fi ACUM, şi va rămâne cel MAI mare, sau poate credeţi că următorul care se smereşte îi ia locul. Eu spun că oricine se va smeri va fi cEL mai mare, sau pur şi simplu mai mare, sau mai mare pentru că va ajunge ACOLO. Nu vă daţi seama că sunteţi acolo, pentru că vă consideraţi înafară, şi credeţi că nu poţi fi cel mai mare dacă eşti exterior. Vreţi să fiţi cel mai mare, cel mai aproape, cel mai puternic, şi vă e frică să vă amintiţi că “Sunteţi dumnezei, toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt”? Copil eşti, sau te faci. Cine trebuie să se întoarcă undeva a fost deja acolo. Cine trebuie să se întoarcă spre ceva înseamnă că merge în altă parte, sau merge pe un drum prea lung, deci ajunge prea târziu. ACUM trebuie să ajungeţi, întoarceţi-vă! Dar nu oricum, trebuie să VĂ FACEŢI ca nişte copilaşi. Nu aveţi nici o putere, dar TREBUIE să vă întoarceţi ŞI să vă faceţi, prin smerenie — lăsând orice putere. Prin SLĂBICIUNE se poate ajunge la Cel ATOTPUTERNIC. Eu sunt atotputernic, şi (pentru că) am ales să fiu smerit şi slab în faţa celor mai slabi ca Mine.

NOTĂ: republicat întru slăbire.

În lanţuri

Prometeu
Miron Cozma
Max
François Villon
Eu
Eu, Altul
Eu, Eu
Eu, eu, eu,…
Altul, eu, altul, eu, …
1
I, N, R, I
1,2,3,…
1,1,1,…,1,1,1,…1
Veriga lipsă
Veriga lipsă, Lanţul absenţelor
Lanţul absenţelor, Prezenţă
Absenţă, Prezenţă, Absenţă, Prezenţă,…, Absenţă, Absenţă, … Absenţă
Prezenţă, Prezenţă, Prezenţă…
jertfă, Milă, Jertfa, Milă, Milă, Milă, …Viaţă
Mihai I, Dej, Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Iliescu, Băsescu, …Băsescu, Dumnezeu
Veriga slabă
Munţii
Necazurile
Zăpezi, Gheţuri, Asfalt
Magazine
Fram
-Farm
Corăbiile (uneori)
Cămile
Molecule
Nucleotide
Păcatul
Boala
Eu, tu, noi
Fier
Căluşei
Pământ, Iarbă, Ciută, Lup, Om, Dumnezeu
Dumnezeu, Cuvânt, Pământ, Om
Dumnezeu, Big Bang, Dumnezeu, … Dumnezeu
Dumnezeu, Totul
Eu, păcat, păcat, păcat,…
Sufletul meu, sufletul ei, sufletul ei

Colivii, voliere şi crânguri ale libertăţii

Dacă doriţi să vorbiţi, să bateţi câmpii sau să vă întrebaţi despre LIBERTATE, mai ales în context religios, poftiţi vă rog! Dacă nu, nu-i nici o problemă, am să mă gândesc din când în când singur.

Dacă vi se pare o idee bună să vă legaţi de ceva din articolul şi comentariile de aici şi de aici, sunteţi liberi s-o faceţi. Dacă nu, nu-i nici o problemă.

Poate mă ajutaţi să aflu cine a scris o poezie, pe care nu am găsit-o scrisă niciodată, dar am auzit-o la Nicu Alifantis. O reproduc (precis greşit) din memoria care mă cam lasă. Îmi cer iertare faţă de poezie, dar poate aflu autorul şi o aflu din nou, intactă, liberă de eroare.

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi — privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ?

Cer orbul ochi al lumii
Să mă soarbă
Pe-un ram întins precum un braţ în vânt.
Aripa mea zadarnic fluturând,
Sub cerul întins
Rănit în zboru-mi searbăd.

Patetic peisaj, tulburător
Ce ochilor lăuntric li s-arată…
Dar dincolo de cerul ochilor
Şi mult mai sus decât timpanul lor
În cel’lalt cer, ce nu mai pot să-l vadă
Eu liber, liber cânt şi zbor
Eu cânt

Ce mi-a rămas decât să cânt
Să cânt
Cu ochii arşi — privighetoare oarbă
Îndrăgostit de câmpuri şi de iarbă
De cer şi ape, stele şi Pământ!

Am uitat să spun un lucru esenţial — dacă îl ştiaţi deja nu-i nici o problemă, sunteţi liberi să citiţi peste, în interval. Oamenii scot ochii privighetorilor pentru ca să li se pară că e noapte tot timpul, şi să cânte mereu, mereu, zi şi noapte, zi sau noapte. Ce pedeapsă pentru oameni — să audă cântecul libertăţii, fără cale de scăpare!ş

Despre bou

Manuscrisul lui Serafim de la Bistriţa

Pildă pentru bou

Boul iaste pentru treaba oamenilor şi iaste făr’ de răotate la inimă şi tot bine gândéşte de stăpână-său. Şi dacă află unde se vor fi ucis niscare boi şi va fi sânge, miroséşte pământul şi dintru adâncul inimii strigă zicând:
– Slavă ţie, stăpâne, cel ce ne-ai făcut pre noi din pământ şi iar în pământ ne-ai zis să mérgem!
Aşijderea şi alţii deaca aud, aleargă toţi acolo, unul după altul, strigând asémene.
PILDĂ. Aşa şi tu, oame: adu-ţi aminte că pământ eşti şi iar în pământ vei să mergi. Dară pentru ce nu petreci pe priiatenul tău pân’ la groapă, plângând cu lacrăme şi slăvind pre Dumnezeu? Pentru că şi tu vei să mori. Drept acéea, iubéşte pre soţii tăi şi nu te scârbi de dinşii, ci măcar ca boul jăléşte şi tu pe priiatenul tău.

Manuscrisul lui Andonachi Berhecianul

Pilda a doaozeci şi doao. Pentru bou

Boul este de slujba omului şi n-are răutate la inimă, tot bine gândeşte omului, dar are şi curvie mare şi cam bufnos puţin. Iar dacă află sânge vărsat jos de alt bou, miroseşte pământul şi suspină de la inimă, zicând:
-Slavă Ţie, Stăpânule, care ne-ai făcut pre noi din pământ şi iar îm pământ vom să mergem!
Şi auzind şi ceialanţi boi, să roagă şi ei.
Aşa şi tu, omule, adu-ţi aminte că pământ eşti şi iar îm pământ vei să mergi. Pentru ce nu plângi pentru prietenul tău cu plânsu şi cu jale, ce râz şi-ţi pare bine de moartea lui, ca când ai dobândi al mare lucru? Dar nu ştii că şi tu eşti muritor şi aştepţi a lua moarte? Iubeşte pre prietenii tăi ca şi pre tine, nu te scârbi de dânsul, că pentru pizmă ce o ai, vei pierde sufletul tău şi te vei lipsi de împărăţiia lui Dumnezeu. Ci ca boul când vede sângele altui bou şi mirosăşte pământul şi suspină, aşa şi tu suspină ca boul şi să jeleşti pe prietenul tău măcar cu gura, de nu poţi cu inima.

Adunare de la filosofii cei vechi pentru firea osebirilor a oarecărora vietăţi
de Damaschin Studitul

Pentru bou

Boul este dobitoc de toţi cunoscut. Şi este foarte folositor vieţii omului, că lucrează pământul şi (partea femeiască) face şi lapte bun. Şi întru toate bunătăţile ce face când este viu, are şi aceasta când moare: că din trupul lui să nasc albine şi din capul lui să naşte matca albinelor.
Şi spun căci când face patimă la picioare iarna de nu poate umbla, de-i va unge cineva coarnele cu smoală caldă cu untdelemn cald, se face sănătos numaidecât.
Iar în Bărbaria se află boi de să zic dimpotrivă, că nu pasc ca boii locului acestuia, mergând înainte, ce aceia pasc mergând înapoi. Şi aceasta o fac că nu sânt coarnele lor întoarsă, ce sânt plecate înainte. Şi de vor vrea să meargă înainte să păşunează, li se fing în pământ coarnele.
Este încă şi în mare bou, ca şi pre pământ, dar nu mănâncă peşti ca să trăiască, ce de va vedea vreun om pescar şăzând pre marginea mării pre piatră înaltă să vâneze peşte cu undiţa, sare din apă şi aruncă pre om în mare şi îl mănâncă. Pentru aceasta, oamenii Mării Roşâi, temându-să de dânsul, când vânează peşte, nu şăd la un loc unde este adânc, ca să nu iasă boul acela să-i arunce întru adânc şi să-i omoare, ce şăd lângă apă neadâncă şi unul aruncă undiţa iară tovarăşii lui stau de privesc la mare. Iar când nu găseşte om să mănânce, mănâncă glod, adecă mâl de mare, ca porcul pre pământ. Şi aşa trăieşte.

Tradiţia poate trăda Scriptura?

Un strălucit articol al domnului profesor Florin Lăiu despre Tradiţie şi Scriptură. Lung, dar cred că merită efortul, indiferent de confesiune sau denominaţie!

Para Bulă — Telenovela fundamental

Anul XXX, Sezonul I, Episodul 1

Sală de clasă cu pereţii coşcoviţi, graffitti Steaua-Dinamo-Rapid, undeva într-o ţară latină importatoare de banane. Copiii se joacă zgomotos. Se trânteşte uşa de perete şi intră Profesoara de Religie (ind. casting: tip Draga Olteanu Matei actualizată şuviţe, gene false, geantă Prada).

-Buna ziua, copii!

- … [Zgomot confuz, chiote întreruptus, cad lame pe jos, chiştocuri strivite etc.]

-Toată lumea să scoată o foaie de hârtie!

-Haideţi doamna profesoară, ce naiba!!! Nu ne-aţi anunţat, drepturile elevului!!! [Turbulenţă, agitaţie, panică]

-Gura, că vă ia mama… (Maică Precistă, ajută-mă, că nu-i mai suport, sunt prea obraznici! De ce nu m-oi fi dus eu la mânăstire, of, viaţa mea!) [Ind. reg.: vocea interioară a Profesoarei pe muzică discretă smooth jazz, Al di Meola, Judas Priest, exclus Guţă, Salam e.a. Gros plan icoane pereţi, arr.plan ferestre termopan, ceaţă, umezeală - lipsă elemente localizare, eventual studio pereţi fermi]

-You know the drill, scrieţi în colţul din stânga sus numele, adresa, ocupaţia şi salariu părinţilor, dacă sunt acţionari pe undeva, procentul, apartenenţa politică. În dreapta sus să declare toată lumea pe proprie răspundere dacă a plătit banii la fondu clasei (Mi-am găsit să fiu dirigintă tocmai la sărăntocii ăştia de Pantelimon… of, viaţa mea!). Aşa, acu notaţi întrebările. Punctul Unu: să se aleagă varianta/variantele corecte… Sleş Maria, ce, nu ţi-a luat tactu calculator, că doar l-am văzut cu un BMW de NL zilele astea? Ai să rămâi repetentă, fato! Buuun. Deci ă, ă, ă…variantele corecte… dintre afirmaţiile următoare, două puncte. Deci acu scrieţi dedesupt variantele: Deci Dumnezeu este a) atotputernic b) cel mai puternic c) foarte puternic d) destul de puternic e) insuficient de puternic deocamdată, dar mai vedem până la urmă f) n-are nici o putere, sau dacă are noi n-o vedem. Aţi scris? Aşa, punctu Doi…

-Gata doamna, gata, eeee, prea mult, a fost meci aseară şi-stem obosiţi!!!

-Bine, mă, bine. Începeţi! Vă atrag atenţia că de răspunsul vostru depinde nota pe tot anul!

[Travelling după umărul Profesoarei, care se plimbă metodic prin clasă în căutare de suspecţi. Gros planuri diverse cu copii năuciţi, acţionând în diverse feluri asupra pixurilor. Muzică Bach, Vivaldi, Schumann în alternanţă pe cadre.]

-Teologeanu! Măi copilaş, ce cauţi tu în bancă, ai, de ce scormoneşti? Ah… Da, bine, îmi laşi pe catedră ce ai acuma la tine, şi restul bibliografiei mi-o aduci mâine, bine, puişor? (Să creadă el că citesc io toate hârţoagele alea numa ca să corectez extemporalu ăsta, da dacă tacsu e preş. com. părinţi, asta e, jucăm rolu, că doar cine crezi că face propunerile de cadou de sărbători… Auleo, să nu uit că mi-a zis tatsu să-l mut în rându 1, că tocmai i-au crescut dioptriile, sărăcuţul… Păcat de el, că e băiat bun, da mă cam enervează că mă contrazice la ore. Da nu-i port pică, că-i tare plăpând şi pare epileptic, Doamne Maică Precistă şi sf.cuv. Paraschevo fereşte-ne pe toţi amin amin!)

[Idem]

-Apetrei şi cu Ivanghelescu, dacă mai copiaţi unu de la altu, vă dau afară, mă! Nu glumesc, vreau să văd ceva original la fiecare, că aţi încurcat-o! Oricum, să vină părinţii vostri la sedinţă, neapărat. Cum adică, sunteţi fraţi? Păi parcă vă scoteaţi ochii în pauze! Ah… lăsat la orfelinat şi readoptat, fugit de-acasă şi reprimit… bine mă, bine, să vină tata, nu mama (Maria parc-o chema? cumsecade femeie, o doamnă adevărată, mi-a plăcut) , că poate-l conving să vă tragă şi-un toc de bătaie, stupizilor! A, e la muncă în Italia? Să vină unchiul vostru Pavel sau Paul, că nu mai ştiu cum îl cheamă!

[Ibidem]

-Friedmann, ce faci tu pufuleţ micuţ? [scrâşnete şi rânjete Colgate] Tu nu scrii nimic? [grimasă feroce] Ce, crezi că dacă tatăl tău e director la noi la şcoală, tu nu ai nevoie de notă? (Jidani, domle, jidani!!! Să-ncerce numai să mă dea afară, că mă duc imediat la Inspectoratul de Stat pentru Universalizarea Susţinerii, n-are de un’ să ştie că bărbată-miu lucrează acolo doar ca manipulant de poveri… Sau poate…? că ştii că ăştia se ajută extraordinar între ei… Doamne apără!) Bine, lasă, probabil că nu te simţi prea bine, eşti palid (pă naiba, e rumen şi gras ca un…), poţi să te duci (adică mai lasă-ne, pistruiatule!!!), nu-ţi pun absenţă.

[Ibibibibidem]

-Hassan, încetează imediat s-o mai pocneşti pe Evdochia că nu-ţi suflă!!! Da ce-i cu tine, mă băiatule, că doar tu ştiai cel mai bine la materia asta? Li-chuan-fan!!!! Lasă naibii muştele alea, ce, n-ai sendviş la tine? A, vrei să vezi dacă au suflet? N-au, mă, n-au, poţi să le chinuieşti cât vrei, că nu zic nimic, n-au strămoşi să le apere, n-au nimic! (Nici nu pot să fugă la Buda, hehehe… Bine că are tactu Q7 şi nu se simte să-mi aducă şi mie un bax-două de tricouri, gălbejiţii naibii de cintezoi!)

[IbibIbibibibibidem]

-Alo, Botezatule! De ce te uiţi aşa la mine cu ochii tăi albaştri nevinovaţi, hai? Sau mă urmăreşti să vezi când mă întorc cu spatele, ca să te uiţi pe fiţuici? (Când le predai, se uită la tine de parcă au înţeles tot din prima, şi la lucrare se blochează, frate!) Şi tu, măi Darveni, ce faci tu acolo băieţaş, ia scoate imediat mâinile pe bancă! Ce-ai aici mă, eşti inconştient? Elena Albu… Păi eu credeam că copiezi şi tu citeşti rău-meeens la mine în oră, măi obraznicule? A, ai terminat lucrarea, ai recitit de două ori şi nu mai aveai ce face? Bine, mă, bine, poţi să citeşti mai departe (Cum or putea copiii ăştia să citească romane de dragoste la vârsta asta, nu-nţeleg. Al meu deja trecuse la Războiul Lumilor la vârsta lor…)

[Ibiibibiibibibibibibidem]

-Buuulăăă!!! Eşti idiot? Ce … ghhh … hhh … faci cu prezervativul ăla la mine la oră, mă? Vrei să mor, să mă sufoc? Explică-te imediat! AAA!!! Vrei să te protejezi de contaminare de la alte credinţe decât a ta? Nu eşti normal, mă băiatule? Tu nu vezi că n-are nimeni nimic cu tine, mă? Şi mai stai şi singur în ultima bancă, cine te-atacă, mă, eşti obsedat? Sau ai pus tu gând rău la copilaşii ăştia, Doamne iartă-l că nu ştie ce face! Şi ce dacă ţi l-a dat tactu mă, pune-l imediat la mine pe catedră, animalule! (Ce familie, ce educaţie, nu mai pot, înnebunesc, cer transferul la Jean Monnet! Mă omoară ăştia cu zile, of, viaţa mea…)

[Pauză publicitară de suspans prelungit. La sfârşit rulează foarte încet pe ecran un avertisment de la CNA]

Misericordiam volo

Vreau milă!
Zbor de o milă prin inima mizeriei, a-lunec peste mizerie
Şi mă simt mizerabil, demn de milă.
Cu inima mizeră care parcă zboară în mine, din mila Celui de care nu ne este milă.
Rar, inimi miloase furate mizeriei.
Des, inimi mizerabile care fură milă, crezând că ar fi dragoste.
Oare mila inimii zboară când vrei să o furi?
Fii hoţ, ascunde-ţi inima.
Fur milă!

În fond, forma contează!

Cam atât ar spune, sper, şi Maiorescu, înainte să i se facă lehamite de… Am o listă, dar cred că va trebui să mai cumpăr spaţiu de stocare de la WordPress, şi chiar nu merită! Iar dacă aş înlocui Maiorescu cu Caragiale, ar trebui să mă mut pe un superserver personal legat prin multe fibre optice la Reţea — nu cred că familia va fi de acord cu asta.

Ultima chestie care m-a lovit (dar seamănă enorm cu restul pat-ethosului strămoşesc, inclusiv cu veşnica stare de campanie din care nici măcar FMI-ul nu ne poate [s]mulge) a fost un “flare” evanghelic de top WP, în jurul unor persoane blogice notorii, dintre care cea mai puţin incomodă este doamna Rodica B.  (necunoscând exact ce diacritice conţine numele, mă abţin), restul fiind extrem de incomode din diverse puncte de vedere şi pentru diverse grupuri socio-academico-politico-psiho-religioase. Acest rest proactiv (scuzaţi romgleza, cred că româneşte ar fi iniţiactivatic), ireductibil, insesizabil — din reverenţă şi frică de schematizare — are (pentru mine, cel puţin) un fond comun. Anume un program nobil, nu neapărat ascuns, nu neapărat clar, nu neapărat incoerent, nu neapărat conştientizat 100%, nu neapărat prea ambiţios, neapărat susţinut de Cel de sus, neapărat surpat de ucigă-l-trupa-de-nchinare… Deci omeneşte decent şi cu şanse de reuşită.

Reuşită… Sună ca o boală subită, când colo poate fi cronică şi cu lungi chinuri (terminabile prin abandon). Iar mă trezesc mirându-mă de ce oare succesul revine de cele mai multe ori unor planuri abjecte sau măcar josnice, de ce singura instituţie care NE merge bine este Siguranţa (că nu mai ştiu cum să-i spun la ora actuală — se ocupă cu implementarea certitudinii pentru anumite grupuri definite prin asemănarea cu forme de viaţă mizerabile, vorace şi persistente în orice condiţii), de ce proiectele cât-de-cât curate sfârşesc deseori jalnic într-o melassă de mahala (şi aici NU mă refer la ceea ce cânta odinioară Miron Radu Paraschivescu, ci la orice este descompus şi periferic unui sâmbure unanim-îndeobşte-oarecum-măcar acceptabil).

Cine a început gâlceava, cine e mai-de-vină, cine a pus gaz peste foc, cine a fost sau e mai arţăgos când nu trebuie, cine ar putea şi ar trebui s-o lase mai moale, şi cu ce anume, cine se bucură de răul cui nu trebuie, cine nu recunoaşte meritele cui trebuie, cine trece cu vederea greşeli impardonabile, cine nu e obiectiv şi DE CE, cine a folosit mai (in)adecvat o FORMĂ de dialog care duce dialogul de râpă… etc. etc. etc. — iată cu ce se ocupă până la urmă mai toată lumea, unii iniţial prieteni buni, alţii cel puţin formal în aceeaşi tabără (până şi-au dat seama cât de greşit gândesc-dacă-şi-când-gândesc ceilalţi, altfel consensul era unanim: ceilalţi acţionează greşit şi de fapt nu prea gândesc). Astfel încât, în mod cu totul natural, toată lumea pare să aibe acelaşi slogan, de la care pleacă, poate, tot necazul: “THINK, PEOPLE! THINK!!!! THE WAY I DO!!!!”

Hmmm… De simulat pe calculator “ACCEPT, PEOPLE! DON’T BOTHER THINKING!!!!” (şi de modificat prin consens bugetul familial la capitolul dotare tehnică).

Deliciul spectatorilor se cangrenogulează rapid în tabere opuse, fanatizate, războinice. Plus nelipsita tabără împăciuitor-evanghelică, aprobată în fond dar cu rezerve de toată lumea — căci numai Dumnezeu ŞTIE ce ştim noi, anume că dreptatea e de fapt de partea… e departe… e deoparte… mă rog, poate nici El nu mai ştie pentru că a obosit şi nici nu-L mai interesează ceva atât de evident entropic şi dezamăgitor, mai ales că există de atâta timp soluţia cu-adevărat-evanghelică. Pe care, deşi toţi o pricep în fond, nu reuşesc să o pună într-o formă inteligibilă pentru ceilalţi, mai ales pentru cei care sunt de fapt mai evanghelici deşi par (formal) invers. Şi viceversa.

Tribut plătit întâlnirii unor interlocutori cu convingeri (uneori prea) ferme şi (prea rar) inspiraţie (nu divină, din asta cred că au cu toţii)? Nenorocita de logicuţă ne spune că nu toţi pot avea dreptate… Şi ce, chiar trebuie s-o ascultăm? Dacă au toţi dreptate? E aproape la fel de bine cu (ne)cazul în care toţi se înşeală. Groaznic devine când fiecare are dreptate în proporţii care rămân de stabilit cu precizie, şi de comunicat public fără a suferi atacuri de panică… Aşa ceva pur şi simplu nu e compatibil cu naţia noastră — părerea mea! — la noi se numără cu duzina, şi oile mai trec şi pe sub gard. Iar păstorul, în general, nici măcar nu e evanghelic… (e orthodox, deşi e acuzat că ar fi păgân — detaliu esenţial mai ales pentru oi, căci măgarii şi câinii nu contează).

Care ar fi alternativa (în afară, evident, de a deveni cu toţii evAngelici şi a ne scutura de e-Vanghelie) — un pietism armonios şi previzibil-concedant unui odios şi dulceag pragmatism al punerii împreună (fără nuanţe marxiste, desigur)? Un singur BLOG de acord cu el însuşi, şi în mod ideal ÎN-SFÂRŞIT-EVANGHELIC? (Şi până la sfârşit, dacă se poate, OK?) Rămâne să alegem un admin prin consens!!! Sau să se rotească precum cadrele, dar să nu ne ameţească deloc.

Nu prea merge aşa ceva pe meleagurile noastre… Dar merge ceva? Există o direcţie, o ţintă, o mişcare, un flux dinspre ce avem spre ceva mai bun, mai frumos, mai corect, mai mult? (Ultimul “mai” doar dacă restul condiţiilor sunt respectate, desigur; ceea ce rămâne de stabilit prin consens — cum ar zice un martor al trecutului veşnic prezent în orişice viitor am mai putea construi dacă merită.)

Panta rei nu se referă la mlaştini! Iar mlaştina nu are formă, ci doar ceva ce o determină topic, topologic, morfologic etc. — până şi în ceea ce ar putea deveni când plouă mai mult sau când e secetă. Adică are un fond care domină, se impune, e mai puternic, e mai presus, e mai important etc. — aşa că forma nu mai contează, e tot timpul asigurată şi dată, dimpreună cu fondul! Iar ţara mea are!

Fulgerul de cacao

NOTĂ: Pe memoria lui Richard Dawkins, om de ştiinţă evoluţionist

STĂPÂNIRE

Aveam tiară, sceptru. Părînd nici că le pasă
Mici animale roşii îmi mişunau prin casă.
Vin suitor, de aur, turnat-am în potir
Şi pleoapa ridicat-am privind la patrafir.

Cum, între bumbi, danteluri, atlazuri şi ceapraze
Se tot strîmbau la mine şi dispăreau obraze.
Era o noapte veche cu pulberi în unghere,
Departe, pe cupole, se scărpinau stinghere

Femele pangoline cu solzi de bronz oval
Şi – hep – săreau în piaţă pe dale de opal.
M-am ridicat, în barbă înmărmurind un deget,
Şi-acum să fac o altă, de nichel, lume, preget.

Şi eu cred că, dac-aş fi fost în locul lui Dumnezeu, aş mai fi încercat şi alte variante. De exemplu, aş fi încercat şi lumea de cacao, în care eu să deleg stăpânirea tunetelor şi fulgerelor de cacao către oamenii de cacao.

Vă daţi seama cât de aproape suntem noi, balcanicii, de adevăr în comparaţie cu anglo-saxonii? Ei au shit, iar la noi cuvântul vine din cuvântul grecesc pentru orice este rău şi murdar. Noi avem adevărul undeva prin fundul curţii, că ne e lene sau nu avem resurse să ni-l tragem în casă. La ei shit happens… în condiţii dintre cele mai bune de viaţă şi de trai.

La noi există marele avantaj că, dacă ar vrea cu adevărat cineva, ar putea studia cu aparatură performantă ceea ce noi facem în fundul curţii, şi ar găsi multe lucruri de spus despre sănătatea, averea şi obiceiurile noastre (de fapt există mărturii incredibile cum că echipaje de extratereştri au făcut astfel de studii în mai multe ocazii – rezultatele vor deveni publice probabil mai târziu). Mai puţin s-ar afla despre ce avem în minte (totuşi, după forma şi performanţele containerului se pot spune destule) şi-n inimă (doar dacă nu cumva găsim şi vreun foetus sau embrion acolo, ba chiar şi câte un nou-născut pe care să-l putem resuscita, cum am văzut la TV, nu, nu la Realitatea, nici la Reality Show). De obicei adevărul este în noi, ascuns în măruntaiele minţii şi ale trupului. Necazul e că mai are şi alte proprietăţi, nu totdeauna plăcute, nu întotdeauna dorite şi acceptate. Dar într-o lume de cacao, aşa ceva nu ar mai exista, sau mai bine zis nu ne-am mai da seama de asta, pentru că totul ar fi din cacao. Iar noi am ajunge la adevăr mâncând cacao, sau l-am căuta disperaţi, scormonind frenetic prin grămezi de cacao boabe.

Poate vă întrebaţi ce rost are acest exerciţiu gastronomico-olfactivo-fantastic? Păi, nu vedeţi cât de minunată este lumea noastră, de diversă, de împrăştiată în toate posibilităţile (fără aluzii…)?

Dar ia să ne gândim puţin, dacă tot ne-am dat drumul… (!!!) Apropo, daţi-mi voie să elucubrez puţin între paranteze (!!!!!!). Oare cei care fac graffiti pe ziduri, la anglo-saxoni, ar trebui să nu mai folosească “Jesus comes”, de teamă că se vor găsi minţi care să citească fonetic, trecând spre sex-shop? Sau poate îi împinge cineva să facă asta, plătindu-i din fonduri create din vânzarea cărţilor lui Dan Brown? Că doar cei care expun din fondurile gestionate de Institutul Cultural Român nu reprezintă o problemă, ICR nu are destule resurse (cel puţin nu avea până n-a plecat Tăriceanu).

Aşa, deci, să continuăm! Dacă tot ar fi posibil să existe lumi paralele, având la bază diverse materiale şi elemente chimice, pe noi nu ne-ar interesa cum e să trăieşti acolo? Ba cred că ne-ar interesa, aşa e omul, curios din fire, cercetaş temerar, scout, ranger, pionier! Filosofii ar spune, OK, es stimmt, să tragem o concluzie plecând de la premise, există oare vreun punct comun între aceste lumi? Păi, creatorul lor, cu condiţia ca el să fie unic. Fie deci, să presupunem că ar fi unic. Păi atunci, omul de cacao şi-ar dori din tot sufletul lui de cacao să se identifice cu acest creator (Creator, că am zis că-i unic), să-L înţeleagă şi, măcar din curiozitatea lui de cacao, să vadă cum e prin alte părţi, prin alte lumi care să nu mai fie de cacao. Există o probabilitate apreciabilă, de aproximativ 82,4135%, ca acest om de cacao să ajungă să-l iubească pe presupusul creator, vâzând cât de minunate sunt celelalte lumi fără nici un pic de cacao pe nicăieri. Restul de 17,5865% răspunde la întrebarea “Oare există oameni de cacao?” (răspunsul îl veţi găsi dacă citiţi acest articol în acrostih pe diagonală de jos în sus). Dar dacă creatorul nu este unic? Păi ajungem cam tot acolo, deoarece,

-fie omul de cacao va cunoaşte, primindu-l în el pe creatorul local/parţial, doar acele mai puţine lumi pe care respectivul creator le-a implementat

-fie va rămâne în lumea lui de cacao.

Această ultimă posibilitate nu exclude absolut nici o variantă cu privire la sentimentele omului de cacao către creatorul său.

Deja mi s-au încins neuronii… Mă scuzaţi, tocmai au venit nişte indivizi cu halate albe, conduşi de o doamnă cu un tricou pe care scrie mare “NURSE – Nu Uitaţi, Rahatul Se Extinde”, având la brâu o cravaşă… Ce porcărie! Cum o putea să meargă pe stradă cu asemena mesaje scatologice? Mai citesc şi ăia micii… Am impresia că vor să-mi întrerupă raţionamentul, pentru că mă invită la sediul lor să ţin o conferinţă. Mai am puţin, staţi aşa să mai spun şi asta:

SHIT!!! M-au luat…

Soluţia teoretică

Critica soluţiei simple